Deși este bine cunoscut faptul că arta nu ar fi rezistat, probabil, fără realizarea de tranzacții și fără un protector (sau, în epoca modernă, un sponsor), două tendințe îmi par discutabile dacă sunt exagerate: conceptul de competiție (interpretată greșit) și ideea de a obține profit (cu orice preț) din artă.
Conceptul de competiție nu înțeles în sensul că nu trebuie să existe o ierarhie (ce am fi făcut dacă un pictor amator, poate fără mare talent, ar fi considerat egal cu Goya!), ci în sensul exagerat, contemporan, în care copiii sunt educați să concureze pentru a deveni cei mai buni și să creadă că totul în viață este să fii (doar) cel mai bun.
Vreau să explic mai detaliat – fiindcă este necesar. Dacă, de exemplu, un chirurg este unanim recunoscut ca fiind cel mai priceput în domeniul său, evident că aceasta reprezintă o recunoaștere și o performanță de onoare. Dar nu poate fi singura. Existentă sunt multiple alte titluri de top obținute prin concursuri, jurii sau prin influență și experiență acumulată de-a lungul timpului. În artă, în sport, în medicină și în alte domenii.
In plus, nu este cunoscut faptul că uneori prima poziție se cumpără, cu bani sau alte servicii? Astfel, nu întotdeauna cel mai talentat reușește să ajungă pe primul loc. Dar chiar și în cazul în care nu se face nimic ilegal, cine decide cine e cu adevărat numărul 1? Un juriu sau un critic. Credeți că și aceștia nu pot greși? Cât de multe controverse au fost generate de premiile Nobel în literatură, de exemplu. S-a observat, pe bună dreptate, că anumite opere excelente au fost ignorate sau nu au primit recunoaștere. Deși mulți laureați ai acestei distincții sunt considerați genii, lipsesc importanti autori precum Lucian Blaga, Aldous Huxley, Cesare Pavese, Virginia Woolf, Julio Cortázar, Clarice Lispector sau Franz Kafka, iar lista poate continua (selecția îmi aparține – n.m.). De asemenea, din sport, un arbitru corupt sau un gol marcat în ultimele secunde pot decide un rezultat, chiar dacă adversarul a fost superior în joc. În aceste condiții, de ce să distrugem aspirațiile generațiilor de artiști sau sportivi prin ideea greșită că adevărata recunoaștere vine doar din poziția de lider? Pentru că, dacă le insufli această convingere de mici, mulți pot ajunge să fie deziluzionați sau să se simtă în dezacord cu ei înșiși la maturitate.
Schumann și Bulgakov au avut un succes mai mare după dispariție, iar, după unele surse, capodopera lui Albinoni, Adagio, a fost descoperită întâmplător după moartea sa.
În concluzie, o ierarhie este necesară (sau măcar un standard pe care trebuie să îl atingă pentru a fi recunoscut în domeniul respectiv), dar nu o cursă nebunească pentru a ajunge pe primul loc.
Este mai simplu și mai corect să afirmăm că fiecare contribuție aduce valoare în domeniul artei, sportului sau oricărui alt sector și, prin urmare, fiecare cântărește în mod semnificativ în evoluție.
Foto: Freepik
Sau cursa pentru a deveni milionar prin vânzarea unei opere literare sau a unui film? Nu sugerez că realizarea unei capodopere implică automat și impozitul pe avere, dar tot mai mulți ajung să devină bogați creând lucrări de calitate slabă sau kitsch. Pentru că, dacă un material are un milion de vizualizări sau spectatori, nu înseamnă neapărat că și gustul sau aprecierea lor sunt autentice. Se poate ca același număr de vizualizări să fie pentru un film pentru adulți.
Consider că arta trebuie să fie liberă, iar creatia artistică este menită să hrănească spiritul, nu trupul, iar stabilirea unei taxe pentru artă este relativă. Artistul poate fi înzestrat cu geniul, iar toți, bogați sau săraci, au dreptul să beneficieze de creația și viziunea sa unică. Poate părea utopic, însă nu este imposibil. Muzica produsă de „industria muzicală” a devenit, în timp, mai scumpă, dar și de calitate mai modestă. În schimb, există platforme digitale unde muzicienii independenți pot distribui creațiile lor, uneori chiar gratuit, și s-au dovedit a fi surse excelente de opere de înaltă valoare artistică, chiar superioare celor din industrie.
De asemenea, am observat fenomenul contrar în pictură: opere fiind vândute la prețuri exorbitante, de zeci sau sute de mii de euro, cu valoare artistică aproape nulă. O impostură evidentă și dăunătoare. (Nu voi menționa nume, pentru a evita atacurile la persoană; aici contează principiul, nu identitatea).
Nu ar fi mai rezonabil ca operele artistice să circule liber? (Știu, cei implicați în industrie nu ar mai obține venituri, dar, din punct de vedere etic, ar fi mai corect).
Nu cred că intenția creatorilor de artă trebuie să fie în primul rând să vândă produsul minții lor. Ei creează pentru a încânta, nu pentru a face profit. Obținerea de venituri suplimentare este un bonus, nu scop principal. Banii nu trebuie să devină scop în sine, pentru a evita compromiterea valorilor artistice, în special în domenii precum cinematografia sau pictura.
