De Ziua Culturii Naționale, comemorată anual pe 15 ianuarie, nu există nume mai reprezentative în conștiința românilor și în discursul universal decât Mihai Eminescu.
Figură complexă și multifacetată, poet, prozator și jurnalist, a avut viziuni de geniu care au depășit cu mult limitele epocii sale. Eminescu a fost un spirit ales, destinat unei misiuni divine, de a simboliza națiunea peste veacuri și de a o ajuta să înainteze în ciuda dificultăților.
O astfel de vocație transcendă destinul individual — adesea tragic, ca al multor geniului — și chiar și impactul în societate, fiindcă adevărata sa rezonanță rămâne un arc aproape infinit în timp.
Astăzi, mai mult ca niciodată, avem responsabilitatea de a-l rememora și de a-i onora locul în istorie – în pofida celor scrise de detractori –, de a-i recita și de a interpreta corect opera.
Poetul național avea o calitate rară: aceea de a îmbina expresivitatea lirică autentică, versificația elegantă, cu cele mai înalte și profunde teme filosofice, ezoterice și transcendentale.
Opera sa reflectă o tematică metafizică și de solitudine, iar semnificațiile cele mai profunde încă așteaptă să fie descoperite. Totul conține un sens ascuns, indicând spre alte universuri și mistere cosmogonice, în poezia eminesciană.
”Nu-mi trebuie flamuri/Nu voi sicriu bogat/Ci-mi împletiți un pat/Din ramuri tinere./Și nimeni în urma mea/Nu-mi plângă la creștet/Doar toamna să aducă/Frunzișul veștejat” (”Mai am un singur dor”).
Aici este exprimată mai mult decât o simplă modestie, fiind vorba despre evitarea fastului excesiv chiar și în momentul plecării din această lume. Poetul face referire la comuniunea cu natura, pe care o percepe ca pe o cale spre re-înnoirea cosmică.
Eminescu a înțeles că nașterea, experiența vieții și trecerea în neființă sunt, înainte de toate, un mister, și le-a redat în versuri de o frumusețe și stranietate tulburătoare până în zilele noastre.
Un exemplu elocvent sunt versurile din ”Mortua est”:
”Văd sufletu-ți pur decât spațiul, cum se plimbă;
Privesc apoi lutul rămas… alb și rece.
Cu haina lui lungă, culcat în sicriu,
Privesc la surâsul tău rămas încă viu –
Și întreb sufletul meu rănit de îndoială:
De ce ai murit, înger cu fața palidă?”.
Peste timp, vom avea mereu în minte faptul că Mihai Eminescu a fost un spirit universal, iar creația sa, atât de încărcată de sensuri și subtilități, va rămâne o referință pentru generațiile viitoare.
Autor Mihai Gîndu
