Carmen Vasilescu (36 de ani), o persoană cu o formă severă de paralizie cerebrală, refuză să fie definită de limitele fizice. Recent, la Bookfest, a lansat autobiografia sa, „Și dacă-i adevărat că nu există nu se poate? Între trup și suflet”. În cadrul unui interviu, ea a explicat despre importanța revendicării vieții personale, indiferent de dificultăți.
- „Am scris cu nasul și cu gura, dar mai ales cu sufletul”, a povestit ea despre procesul de scriere a cărții.
Carmen Vasilescu activează în relații publice și, în ciuda provocărilor cotidiene, construiește o viață inspiratoare. La Salonul Internațional de Carte Bookfest 2025, a lansat volumul autobiografic „Și dacă-i adevărat că nu există nu se poate? Între trup și suflet”, o carte despre depășirea obstacolelor și menținerea demnității și speranței.
„Am scris cu nasul și cu gura, dar mai ales cu sufletul”, declară ea, referindu-se la procesul de creație, care a durat peste doi ani și jumătate. Cartea reprezintă o mărturie sinceră despre viața cu dizabilități și despre valoarea umanității într-o lume influențată de prejudecăți.
Ce înseamnă „normalitatea”?
Carmen nu se concentrează pe victimologie. Nu solicită compasiune. Dimpotrivă, ea dorește un mediu în care oamenii să se privească dincolo de aparente. „Normalitatea nu constă în a fi ca ceilalți, ci în a fi tu însuți”, afirmă ea, iar cartea devine o pledoarie pentru curajul personal chiar și atunci când ești diferit.
Lansarea volumului a avut loc la data de 31 mai, ora 17:00, la standul Editurii Humanitas din cadrul Bookfest, în prezența unor invitați speciali.
S-a discutat despre importanța revendicării vieții, indiferent de circumstanțe și despre procesul de transformare al experiențelor personale într-o carte.
„Cred că cel mai greu mi-a fost să vorbesc despre sentimentele mele”
Întrebarea din titlu nu este doar un titlu catchy, ci reflectarea esenței vieții ei, contrastand cu diagnosticul. Scrierea a fost un proces de curaj, nu doar terapeutic.
„Sufletul și mintea au comunicat pe un limbaj comun, iar atunci când se întâmplă acest lucru, nu-mi rămâne decât să-i ascult”, a povestit ea despre cum ideea cărții a apărut într-un moment de introspecție, cu ajutorul unui apropiat. A fost nevoie doar de un impuls, și ea a știut că trebuie tradusă în realitate. „Și ce bine că am făcut acest gest!„, adaugă.
De asemenea, își exprimă intenția de a transmite mesajul că există mulți oameni care au experimentat similarități cu drama ei, dar nu au avut curajul să vorbească despre asta.
Carmen nu vrea să fie model, dar determină cititorii să reflecteze asupra sensului vieții. Nu caută admirație, nu utilizează clișee și evită termenul „eroism”. Povestește cu vulnerabilitate și luciditate, fără a solicita compasiune.
„Cred că cel mai greu mi-a fost să vorbesc despre sentimentele mele”, recunoaște. „Au fost multe momente în care am crezut că greșesc când iubesc.”
Despre diagnosticul ei, tetrapareză spastica, explică: „este o formă de paralizie cerebrală cauzată de o leziune, care determină pierderea totală sau parțială a mișcării membrelor și trunchiului, afectând centrii nervoși și senzoriali. În cazul meu, este afectată doar coordonarea mișcărilor membrelor.”
Experiențe de viață: zboare, scufundări…
Carmen nu lasă trupul să-i închidă sufletul. „Probabil am reușit privind în ochii celor care au perceput sufletul meu”, afirmă ea, referindu-se la lupta cu sine pentru acceptare și ambiție.
A ales activități care îi oferă libertate: zbor cu parapanta, sărituri cu parașuta, scufundări, schi. Nu pentru spectacol, ci pentru sentimentul de libertate. „Simt acea libertate pe care trupul mă împiedică s-o trăiesc”, spune ea. „Este un paradox: nu pot să mănânc singură sau să ridic un pahar, dar pot face ceea ce mulți nu îndrăznesc nici să viseze.”
Ziua ei este unică: „Fiecare zi o încep cu zâmbetul pe buze, pentru că mai pot adăuga încă una în această călătorie pe Pământ. Încerc să mă bucur cât pot de mult de fiecare zi, dându-i-i un aspect diferit față de cea trecută, astfel încât să nu se instaleze rutina.”
Conceptul de „normal” este subiectiv: „Normalitatea înseamnă să fii tu însuți, fără a căuta pe cineva similar sau care să te înțeleagă. Să ai propriile opinii, fără să te temi dacă ești perceput diferit.”
A descoperit jurnalismul și domeniul relațiilor publice la un eveniment. Dragostea pentru acest domeniu a fost imediată. „Mi-am dat seama că e o pasiune pentru care aș lupta.”
Despre dizabilitate
Carmen vorbește despre dizabilitate fără a-și modifica modul de exprimare. „Dizabilitatea este un aspect cu care trebuie să ne înțelegem și nu trebuie văzut ca un dușman.”
Are o viziune asupra unui mediu mai empatic: „Ce bine ar fi dacă nimeni nu s-ar concentra pe părerea altora. Empatia provine din sufletul împlinit…”.
Referitor la lansare, are emoții pozitive: „Vreau ca această carte să ajungă la cât mai mulți cititori, să fie apreciată pentru sufletul inclus în ea. Este o celebrare a luptei cu mine însămi, dar și începutul unui drum lung.”
Nu are o parte preferată din carte, vrea ca cititorul să o interpreteze personal.
Mesajul esențial este unul de încurajare: „Fiecare persoană întâmpină momente dificile, chiar și fără dizabilități. Speranța este esențială, chiar când ne simțim incapabili. Credeți în voi!”
Are visuri, precum o vacanță la Nisa și parasailing. „Visurile sunt numeroase, propun să le descoperiți pe măsură ce devin realitate”.
„Și dacă-i adevărat că nu există ‘nu se poate’? Dacă există doar teamă? Atunci, Carmen Vasilescu nu a scris o carte. A deschis o ușă, iar noi suntem cei responsabili de ceea ce se întâmplă în continuare.”
