De fiecare dată când vizitam orașul moldovenesc pentru diverse activități până în iarna anului 1989, făceam un popas la casa din cartierul Țicău, unde a locuit marele scriitor Ion Creangă între anii 1872 și 1889. Intram cu reverență și emoție, cu gândul la poveștile scrise și la amintirile din copilaria sa.
Acolo a fost amenajat primul muzeu literar din țară, deschis la 15 aprilie 1918; numele de „bojdeucă” îi aparține scriitorului care s-a mutat vara anului 1872, după ce a fost nevoit să părăsească vechea locuință din apropierea Mănăstirii „Golia”; în același loc, Ion Creangă a trecut în eternitate în ultima zi a anului 1889.
Într-o scrisoare adresată lui Titu Maiorescu, Ion Creangă – după ce a achiziționat casa cu 50 de lei austrieci de la Maria Ștefaniu-Ciogolea și a trecut-o doar pe numele Tincăi Vartic (deși cei doi nu erau căsătoriți legal) – o descria astfel: „În bojdeuca unde locuiesc eu, dorm afară și pe vremea asta, în 18 spre 19 septembrie. De veți avea răbdare, căci bunătate totdeauna ați avut, veți întreba poate unde e bojdeuca mea? Vă voi răspunde respectuos: în mahalaua Țicău, pe care unii o mai numesc Valea Plângerii, strada Țicăul-de-Sus nr. 4 (dacă se mai poate numi stradă o alee neîngrijită, plină de noroi până la genunchi în ploi și aridă la secetă). Iar bojdeuca, micuța locuință în care locuiesc de vreo 18 ani, se înclină spre ruină, de n-ar fi susținută de vreo 24 de bușteni de stejar, și acelea putrede. Iarna dorm într-o odaie întunecată, iar vara într-un balcon din dos, de la mai până în octombrie, când e timp frumos. Așa m-am obișnuit.”.
Criticul George Călinescu, în cartea sa Viața și opera lui Ion Creangă, descrie astfel casa: „Intrat pe poartă, văzu că ograda se înclina ușor, coborând pe versantul dealului, iar în vale se zărea o mică căsuță cu balcon, înșirată pe marginea pantei. Ograda era plină de buruieni, umbrită de doi copaci răsăriți. Căsuța era compusă din două odăi, separate de o mică încăpere și cu o încăpere de serviciu în spate. Față de casă, balconul, cu înălțimea unui om, se sprijinea pe șase stâlpi. Odăile joase și înguste, îngrămădite cu pământ și bolovani, cu pereții crăpați, nu promiteau o bună adăpost.”.
George Călinescu descrie și vestimentația lui Ion Creangă: „Își confecționa haine, desigur, în stil urban, dar din postav gros de lână închisă de origine monastică, din sumani aduși de la Neamț, croiți larg, ca trupul să fie la larghețe. Pe cap purta iarna o pălărie de blană, iar vara o pălărie largă; în picioare purta cizme groase, cu tălpi lungi și, iarna, un palton cu un nasture verde. În mână ținea un toiag gros, noduros, mai puțin pentru a semăna cu alții, cât pentru amintirea bățului cu care împungea câinii și îndemna vitele.”.
În anul 1989, într-o clădire anexă, a fost inaugurat complexul cultural-muzeal „Ion Creangă”, care adăpostea biblioteca și fondul documentar. Rețin până azi o serie de obiecte personale, printre care masa de scris cu lampa, tocul, călimara și ştergătorul de pene, o icoană a Sfântului Nicolae, adusă din casa bunicului David Creangă din Pipirig, sfeșnice, vase și căni, cărți și manuale de școală ale lui Creangă, o ladă de călătorie, fotografii ale familiei Creangă din Humulești, o masă de lemn cu trei picioare, cuptorul și o mică bibliotecă.
Acolo a fost expus și portretul realizat în ulei de către prietenul său, pictorul V. Moşneţeanu în 1889, ultimul an de viață al scriitorului; portretul îl prezenta pe acesta cu părul blond roșcat și ochii albaștri.
În spațiul modest, devenit celebru, Ion Creangă a scris opera autobiografică „Amintiri din copilărie”, studiată de generații de elevi, alături de nemuritoarele sale povești (Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, Punguța cu doi bani, Dănilă Prepeleac, Povestea porcului, Povestea lui Stan Păţitul, Povestea lui Harap Alb, Fata babei și fata moșneagului, Ivan Turbinca) și povestiri (Moș Nichifor Coțcariul, Povestea unui om leneș, Moș Ion Roată, Ion Roată și Vodă Cuza, Popa Duhu, Cinci pâini).
În a doua încăpere, care servea și de bucătărie, locuia Tinca Vartic, soția lui Creangă; în bucătărie se afla singura sobă, unde se încălzeau iarna, și plita unde Tinca pregatea delicioase preparate moldovenești, inclusiv „poale în brâu” și „alivenci înecate în smântână”. Se povestește că „Smărăndiţa popii de la Humuleşti” a vizitat deseori bojdeuca din Iaşi, unde creangă, aşezat pe un pat, mânca în timp ce Tinca îi aducea mâncare.
De asemenea, s-au văzut câteva obiecte personale ale poetului Mihai Eminescu, care a locuit în acea casă în vara și toamna anului 1876. Eminescu l-a prezentat pe Creangă scriitorilor de la „Junimea”, în fața cărora acesta a citit prima sa poveste, „Soacra cu trei nurori”, publicată în „Convorbiri literare”. Pe balconul bojdeucii, Creangă și Eminescu admirau peisajul, dar și cerul înstelat în lunile de vară. Nu întâmplător George Panu scria în „Amintiri de la Junimea„: „Nimeni nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă și pe Creangă fără Eminescu.”.
În ianuarie 1876, Mihai Eminescu, revizor școlar, a dat o circulară de introducere a cărților didactice în școală, printre care și lucrări ale lui Ion Creangă. Dezamăgit de funcția sa, poetul s-a mutat în vara anului 1876 la Creangă, unde a locuit pana in octombrie. Un an mai tarziu s-a mutat la București.
După ce Eminescu s-a mutat la București, Ion Creangă îi trimitea mesajul plin de nostalgie: „La Iași ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul parcă e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, pentru că fără tine sunt străin!” În iunie 1883, Mihai Eminescu s-a întors la Iași, găzduit din nou cu multă prietenie la bojdeuca lui Ion Creangă.
Bojdeuca a fost afectată de două cutremure puternice: 10 noiembrie 1940 și 4 martie 1977; după al doilea cutremur, muzeul a fost închis temporar, dar a fost redeschis după amploase lucrări de restaurare în 1986. În 1990, în fața bojdeucii a fost dezvelită statuia lui Ion Creangă, realizată de studenții Academiei de Arte Plastice din Iași.
