Un american, David Hadaller, a sosit în România în 1987, printr-o bursă Fulbright, pentru a preda literatură americană la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Acolo, a întâlnit-o pe viitoarea sa soție, Mirela, și a experimentat viața sub regimul comunist, supravegheat constant de Securitate. Hadaller a inițiat și o platformă online unde postează fotografii din anii ’80 în România.
- Un cotidian online a realizat un interviu telefonic cu David și Mirela Hadaller, pentru a afla povestea lor și a comenta evenimentele politice recente din SUA și România.
- Profesorul a abordat și declarațiile vicepreședintelui american J.D. Vance referitoare la alegerile prezidențiale din România.
– Cum ați ajuns să primiți o bursă Fulbright în România?
– David Hadaller: Eram student la Universitatea Gonzaga și un profesor mi-a sugerat să aplic pentru o bursă Fulbright, dacă doresc să trăiesc în Europa. Am aplicat în 1986, pentru România, și am primit răspunsul abia în 1987. Atunci am aflat că voi preda limba engleză și literatură americană la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Am sosit la București pe 10 octombrie 1987 și mi-am început mandatul de lector Fulbright.
– Ce cunoșteați despre România înainte să sosiți?
– David Hadaller: Știam ceea ce-mi povestise profesorul meu despre experiența lui în Timișoara, în 1984, când a vizitat orașul cu familia. După ce am primit confirmarea, Departamentul de Stat american ne-a ținut o sesiune informativă despre situația din România. Am primit detalii despre condițiile de viață din țară și despre dificultățile pe care le traversa populația.
Am primit sfaturi despre cum să ne descurcăm cu infrastructura și modul de viață din România. Am avut parte de îndrumări de la alți lectori Fulbright care lucraseră în țară. Sigur, situația era mai dificilă decât dacă aș fi mers, de exemplu, în Italia.
Prima impresie: întunericul de la aeroport
– Cum a decurs prima întâlnire cu Bucureștiul comunist?
– David Hadaller: La aterizare, în octombrie 1987, aeroportul Otopeni era întunecat, iar personalul de securitate era echipat cu arme automate. A fost o surpriză, pentru că asemenea scenarii nu erau obișnuite în Statele Unite.
Întunericul m-a impresionat. Un reprezentant al ambasadei mi-a explicat că era vorba despre o problemă de raționalizare a energiei. Așadar, prima mea amintire este întunericul de la aeroport. Ajuns la hotel, în centrul orașului, am observat un număr mic de lumini aprinse. Totuși, interesul meu era să mă duc la Iași și să încep predarea cât mai rapid posibil.
– Cum v-ați descurcat cu conducerea universității?
– David Hadaller: Am discutat cu șeful departamentului de limba engleză, care era coordonatorul meu direct. Am fost surprins când am aflat că nu aveau cursuri pregătite pentru mine, din lipsă de studenți.
Această situație m-a dezamăgit. După efortul depus, mi s-a spus că vor fi doar câțiva elevi la cursurile mele. Am discutat cu șeful departamentului, domnul Grigore Vereș, o persoană foarte amabilă, care mi-a recomandat un coleg, profesorul Ștefan Avădanei, pentru a mă ajuta. Eu eram singurul lector Fulbright în Iași în acel an academic.
– Cum ați rezolvat problema cu studenții?
– David Hadaller: M-am adresat ambasadei și le-am explicat situația. După discuții, mi s-a mai repetat aceeași justificare. O lună mai târziu, am avut 3-4 studenți într-un mic seminar despre literatura americană. Un număr redus, dar a fost un început.
În ianuarie 1988, am primit o grupă mai mare de studenți. Situația indică o intenție de a limita accesul studenților la materialele americane. M-am ocupat și de biblioteca cu materiale americane, dar și de interacțiunea cu studenții. Ei se aflau într-o situație de limitare a auto-exprimării.
„Studenții români erau la fel de capabili ca și cei americani.”
– Cum era comparația între un campus universitar din SUA și cel din România?
– David Hadaller: Studenții români erau foarte capabili, și entuziaști în a învăța. Relația mea cu ei era academică, nu politică.
Eram familiarizat cu sistemul educațional american din cei zece ani de predare în SUA. Bineînțeles, am observat asemănări.
Studenții români talentați erau la fel de capabili ca și cei americani.
Le-am cerut să scrie eseuri, o noutate pentru ei. Doi dintre elevii mei au devenit profesori la aceeași universitate, iar unul este chiar decan.
– V-ați simțit urmăriți?
– David Hadaller: Da, eram supravegheat. Colegii și studenții trebuiau să declare orice conversație cu mine. Erau foarte atent la orice interacțiune. Am fost informat că e posibil să fiu observat. Mă documentez şi fac cercetare, în loc să fac politică.
(…)
„Știți că este agent CIA, nu?”
(…)
