Carmen Sylva: Regina-poetă a României – GAZETA de SUD

Istoria noastră a avut privilegiul de a înregistra existența unei personalități feminine remarcabile, care a reușit să combine arta cu politica. Vasile Alecsandri a îndemnat-o, înainte de publicarea primului volum, să adopte pseudonimul Carmen Sylva (în latina: Carmen = cântec; Sylva = pădure). Astfel, a devenit cunoscută – de atunci și până la sfârșitul vieții pe meleagurile românești – Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, soția Regelui Carol I și Regina Elisabeta a României.

Carmen Sylva a compus numeroase poezii în limba germană. În continuare, voi menționa câteva dintre acestea, traduse în limba română de marele poet George Coșbuc:

*Cântec de clopot: “În clopotul limbii bate/Vestea zilei de amiază/Un brad de Crăciun în cameră,/Așa și-a început drumul,/În sufletul meu tânăr răsuna/Așa se înfiripă./Și pe câmpiile împovărate de ger/Un înger mi se apleacă/Privindu-mă, mâna-mi o prinde/Și o strânge în palmele sale/Rar, cu zâmbet de jale vorbește:/.”.

*Dâmbovița: “Dulce și fermecată/Dâmbovița, apa ta,/Cel ce te-a sorbit odată/Va rămâne mereu la tine./Am înghițit din tine cu iubire/De fiecare dată cu mare drag,/Pentru că găseai în tine/Toate, viața și norocul meu./M-ai legat, dulcele nume,/De malul tău m-am ținut,/De când aici, adăpostit/A fost cel mai drag pentru mine.”.

*Prometeu: “Vai, rușinos m-au legat/în lanțuri, pe o stâncă dură,/De orice odihnă sunt răpit/Și în piept, o durere adâncă,/Simțind furie și dragoste,/Uitat de oameni, în curând,/Gonit de zei, fără speranță de salvare./Eu trebuie să mor mereu/Într-o luptă eternă,/Cu toate acestea, sunt tot eu,/Cel ce a construit ca un zeu/Fiind o ființă vie!/Răzbunătorii m-au legat/Și mi-au ales anumite locuri/De a fi mai intens încercat./Și eu? Eu râd că v-am furat/Focul din ceruri./Mâncat de viu, cu durere, vreau să schimb/ În ușurință această suferință/Și totodată, voi rămâne/În veșnicie, prin forța mea,/În suferință.”.

Continuarea o realizez cu poezia numită Calafatul, tradusă în românește de Mihail Sadoveanu: “Veghează Dunărea în larg,/Curgând măreț, cu valuri tăcute,/Ea adună pământul în brațe, vânjos,/Lângă mal o strânge cu căldură/Și-i este pază de neînvins./La apus, soarele arde aprins,/Vidinul pare că doarme acum,/Și pacea domnește peste Calafat,/Un foc trosnește înfricoșat,/Pământul geme, iar apa fumegă./Obuzii şuieră și trec peste valuri de aur,/Din guri negre de tun țâșnesc,/Zburând ca un salut prietenesc/Din dealuri în câmpii./Iar acolo, în poziție de strajă,/Stă Carol Vodă, liniștit./Tineri, priviți spre moarte cu bărbăție,/Pentru că de moarte nu-i păzește nimeni,/Chiar Domnul înțelept/De moarte nu-i ingrijorat./Privește zarea, cântărind/De va putea cu eroii săi/Să ia Vidinul cu asalt;/Legând un mal de celălalt,/Chiar Dunărea să treacă hotărât./Deodată, un trăsnet, la El.//O bombă trimite focul ei/Și toți, speriați, privesc pe bărbatul singur/Spre marea de scântei./Cu spaimă, unii fac cruce,/Alții cad pe genunchi,/./Dar, Domnul și-a scos coiful/Și strigă cu glas vesel: /Acesta-i cântec din vechime/Și mi-e drag să-l ascult,/De el dor mi s-a făcut!/Ascultă Dunărea cu drag,/Cunoaște glasul clar/Și valurile cântă încet/Și îți zâmbește cu mii de zâmbete/Crăiței norocului”.

Carmen Sylva îndrăgea profund poezia națională românească. De exemplu, un fragment dintr-o epistolă scrisă către romancierul și ofițerul francez Pierre Loti (1850-1923) la 20 aprilie 1887: “Avem păduri frumoase și o cameră de muzică liniștită și întunecată… Murmurul pădurii e la fel de impunător ca al valurilor și mai puțin trist. Veniți să o ascultați! Și vă voi povesti balade românești vechi, naive, o adevărată comoară ascunsă în limba noastră, cu mai multă siguranță decât sub pământ. Numai poezia populară ne apără de decadență. De ce să fim în declin înaintea pământului pe care-l locuim și care întotdeauna revede primăvara?”.

Regina petrecea verile într-un pavilion din Constanța, realizat de Regele Carol I pentru dânsa. De fiecare dată când auzea un vapor plecând din rada portului, Regina flutura o batistă albă și recita prin portavoce un poem.

Carmen Sylva a menținut o prietenie sinceră și apropiată cu poetul Vasile Alecsandri. Deși Regina nu influența deciziile politice ale soțului, Regele Carol I, aceasta a intervenit pentru poetul român, rugându-l să îi aprobe postul de ministru plenipotențiar la “Legația României” din Paris, iar după încheierea mandatului, Alecsandri a beneficiat de o pensie considerabilă. Carmen Sylva a tradus numeroase opere poetice ale lui Vasile Alecsandri în limba germană.

În cazul marelui poet Mihai Eminescu, situația a fost mai complexă. La sosirea Elisabetei în România, acesta a compus un poem dramatic intitulat Povestea, în care Regina era reprezentată ca o stea boreală, fiica reginei Miazănoapte și a regelui Nord; aceasta dispare din cercul polar și reapare astfel: “Prefăcută-n înger, femeie și virginală,/Lucește mai frumoasă, surâde mai senină,/Pe o stâncă deasupra mării,/Mireasa cea frumoasă a Domnului unei țări.”. A avut loc un episod relevant în relația lor: Elisabeta i-a cerut lui Eminescu să traducă poemul dramatic pastoral Vârful cu dor, publicat deja în 1878, pseudonim “F. De Laroc” (un anagramă a lui “Femme de Carol”). Într-o evocare, Barbu Ștefănescu Delavrancea menționează că Eminescu nu a fost de acord, criticând valoarea literară a operei.

Singura întâlnire între Regină și marele poet, mediată de Titu Maiorescu, a avut loc la Palatul Cotroceni, pe 30 octombrie 1882. În Jurnalul al acesteia, ea relata: “Eminescu părea neliniștit și răvășit, ca și cum venea dintr-o altă lume; deghizat în patimă, îmi amintea de Manfred și Faust, de chipurile pale și tulburate ale marilor romantici… Mi-a sărutat repede mâna, mă privi cu o privire profundă, plină de sete de cunoaștere, de parcă voia să-mi extragă sufletul, pentru a-și satisface propria curiozitate… Mi-am dat seama că, din tot ce i-am oferit, ceaiul pe care i l-am servit singura mi s-a părut ceva ce îi făcea plăcere, ca un sentiment de divinitate oferit de o muritoare. În tot timpul vizitei, el a rămas pentru mine imaginea Poetului, nu a celui inspirat sau al celui blestemat, ci a celui copleșit de realitate, căutat neîncetat în poezie… Vocea lui era răgușită, dar blândă, ca a păsării spre toamnă. Când i-am laudat versurile, a ridicat din umeri: , și a suspinat, fiind readus pentru o clipă la realitate. Regina țării a înălțat-o spre măreție, laudându-l ca pe o figură emblematică a poeziei românești.”.

În final, analizând memorii ale Reginei Maria, se poate observa: “Chiar dacă în tinerețe aveam comentarii critice, acum îmi dau seama că am învățat multe de la regina poetă. A fost un model de eleganță, de maniere impecabile și de generozitate. A fost o personalitate de excepție și, odată cu ea, a încetat o epocă. Regina poetă Carmen Sylva a rămas o figură unică în istorie.”.

Autor Dan Mihai Bârliba