Încep acest articol cu o mărturisire: în vizitele mele la Paris cu diferite misiuni oficiale, nu am vizitat decât un singur loc care amintea de iconica Edith Piaf (1915-1963). Este vorba despre “Place Edith Piaf”, unde am admirat statuia celei mai renumite artiste franceze, inaugurată în anul 2003, la comemorarea a patru decenii de la trecerea sa în lumea nevăzută; îmi amintesc că lucrarea artistică realizată de Lisbeth Delisle avea brațele ridicate spre cer, capul ușor înclinat înapoi și gura larg deschisă – această expresie era cel mai emblematic semn distinctiv al personalității sale strălucitoare.
Viața celebrei cântărețe de șansonete a început în condiții dificile, părinții ei fiind o femeie italo-algeriană cu moralitate ușor îndoielnică și un acrobat de circ francez; mama o va abandona după naștere, lăsând-o pe ea în grija bunicii materne și, ulterior, a bunicii paternale; la vârsta de 3 ani, fetita rămâne complet nevăzătoare din cauza unei afecțiuni care a provocat inflamarea corneei, dar după patru ani, își va recăpăta vederea miraculos; la doar 17 ani, Edith rămâne însărcinată în urma unei relații extraconjugale, însă fiica ei va muri peste doi ani din cauza unei meningite netratate din lipsa fondurilor. Trecând prin episoade de depresie, ea rămâne singură și este forțată să frecventeze medii nefericite, precum vagabonzi, traficanți, proxeneți și mafioți din diverse etnii, pentru a-și asigura existența precară.
Debutul în artă
După acele vremuri întunecate, apare ocazia debutului ei artistic: proprietarul unui club de pe “Champs Élysées” o invită să cânte, atribuindu-i un nume de scenă devenit celebru: “Edith Piaf/La Môme Piaf,” explicat prin statura sa mică de doar 1,47 metri; aici o remarcă și o sprijină Maurice Chevalier, care, prin influența sa incontestabilă, o promovează în lansarea primului ei disc La foule și, ulterior, în angajarea la Teatrul “A.B.C.” din Paris.
După mai multe aventuri sentimentale, Edith Piaf trăiește în 1946 o frumoasă poveste de iubire cu cântărețul Yves Montand. În doi ani, urmează o perioadă de recunoaștere artistică autentică, în timp ce se afla în New York împreună cu trupa “Les compagnons de la chanson”. Acolo o cunoaște pe Marlene Dietrich și pe un boxer care va deveni marea ei iubire, numindu-l “cel mai bun iubit al lumii.” Din păcate, acesta moare într-un accident de avion în zona Insulelor Azore. Succesele muzicale ale artistei sunt însă umbrite în anii următori de evenimente tragice: crize de depresie; dependență de somnifere, stupefiante și alcool; un grav accident rutier în 1958; bronhopneumonie în 1962 ș.a.
Finalul vieții
La 10 octombrie 1963, Edith Piaf încheie definitiv și irevocabil povestea vieții sale. Deși Papa Paul al VI-lea a refuzat o ceremonie catolică de înmormântare din cauza stilului de viață, artista a fost înmormântată la Cimitirul “Père Lachaise” din Paris, în prezența a peste 40.000 de persoane. Mai mult, peste 160.000 de oameni au adus un ultim omagiu pe străzile capitalei franceze.
În urma sa, rămân fastuoasa triadă muzicală: Non, je ne regrette rien; La vie en rose; Milord. La acestea se adaugă cântece nemuritoare precum: Sous le ciel de Paris; Hymne à l’amour; La foule; Mon Dieu; Les trois cloches; L’accordéoniste; Johnny, tu n’es pas un ange; Les amants de Venise; Bravo pour le clown; Plus bleu que tes yeux; Les amants d’un jour; Avec ce soleil; La goulante du pauv’ Jean; Mon manège à moi; Tu es partout; Le “ça ira”; À quoi ça sert l’amour; Autumn leaves; L’homme à la moto; C’est à Hambourg; Heureuse; Je sais comment; C’est l’amour etc.
Citate celebre ale artistei
Edith Piaf a lăsat postum moștenire nu doar cântece, ci și reflecții directe și sincere. Iată câteva exemple: “Un cântec fără melodia sa poate fi doar un poem frumos.”; “Îmi este frică de tirania timpului.”; “Când flacăra iubirii se stinge, trebuie fie reaprinsă, fie lăsată să dispară. Iubirea nu se păstrează la rece!”; “Cred că plata iubirii sunt lacrimi amare.”; “Învață din greșeli, corectează-ți defectele și vei străluci ca o stea.”; “Cântecul este o metodă de evadare. O altă lume. Când cânt, nu mai simt pământul.”; “Există tăceri care spun mult, asemenea cuvintelor goale.”; “Ce am așteptat de la iubire? Exact ceea ce mi-a oferit: minunăție, tristețe, tragic, extraordinar.”.
Am citit în vara trecută o lucrare a lui Jean Dominique Brière, tradusă în limba română: Edith Piaf. Fără iubire, suntem nimic. Pentru final, voi selecta câteva fragmente din capitolul introductiv intitulat După cincizeci de ani, care mi s-au părut nu doar captivante, ci și pline de emoție.
Fragment din „Edith Piaf. Fără iubire, suntem nimic”
*“După cincizeci de ani de la decesul său și la un secol de la naștere, ce mai rămâne din Piaf? Un repertoriu și o legendă. O voce și niște imagini. Contrar altor marile vedete ale epocii, precum Tino Rossi sau André Claveau, astăzi uitate, Edith Piaf rămâne vie atât în Franța, cât și în străinătate (peste 12 milioane de căutări pe Google), mai ales în Statele Unite. Piaf a început să se preocupe de moștenirea sa chiar în timpul vieții, chiar dacă nu era întotdeauna conștientă de acest lucru. În primul rând, străbătând lumea, mai puțin Asia, pentru a deveni cunoscută.
Astfel, uneori a lipsit din Franța timp de un an și jumătate, în timpul turneelor internaționale, în special în America. A transportat ani de zile silueta ei fragilă, rochia neagră scurtă, gesturile dramatice pe scene din Stockholm, Atena, New York, Hollywood, Montréal, Mexico și Buenos Aires. Nu există niciun dubiu că oboseala acumulată în aceste turnee neîntrerupte a accelerat sfârșitul său prematur.”
A traversat lumea
*“Pe lângă faptul că a purtat cântecele (uneori traduse în engleză) și trupul său prin lume, ea și-a modelat și viața – copilăria, iubirile, doliul, chiar dacă și-a permis libertăți în exprimare în privința sincerității faptelor, pentru a le transforma în povești melodramatice, rămânând un subiect fascinant de imaginație și fantazie. Cât privește viața personală, Piaf avea și talentul de a o dramatiza în cântece pentru a-i conferi o dimensiune universală.”.
*“Rareori se întâlnește o compatibilitate atât de profundă între viață și creație în domeniul artistic, mai ales în muzică, această ”artă minoră”, cum numea Serge Gainsbourg, iar Jean Cocteau considera: «Doamna Edith Piaf e inimitabilă. Nimeni nu va mai fi vreodată precum ea.» Cu această afirmație categorică, care nu admite replică, scriitorul anticipa o legendă. Ca Billie Holiday, adeseori comparată cu Piaf, aceasta nu va avea vreodată un înlocuitor adevărat, dar a lăsat o amprentă profundă în cântecul francez și mondial.”.
Legătura cu Statele Unite
*“Piaf a avut o relație continuă cu Statele Unite, unde a traversat țara în lung și lat ani de-a rândul, lăsând o impresie de durată, reaprinzându-se odată cu succesul filmului La Môme din 2007. Totuși, puțini artiști americani au preluat cântecele sale. Se menționează, însă, Louis Armstrong, care a interpretat La vie en rose în 1950, pe când Piaf încă trăia, precum și Iggy Pop, al cărui album Après din 2012 include o versiune a aceleiași melodii, banale pentru jazz sau rock, dar semnificativă. De asemenea, Grace Jones și Lady Gaga au inclus în repertoriul lor parțial sau total mai multe piese ale Maestrei Piaf, precum au demonstrat-o în spectacole și concerte.
*“Dincolo de simpla reprezentație discografică, interpretări ale repertoriului Piaf au fost și în spectacole elaborate, unde artiștii, de-a lungul anilor ’90, au reinterpretat opera sa în versiuni variate, fie adaptând-o fie integrând elemente din viața sa, redând astfel o perspectivă nouă asupra legendarei artiste.”
Edith Piaf – un nume și un prenume concise, dar care conțin, în lumini și umbre, numeroase episoade (unele pasionale, altele tragice) despre ceea ce a însemnat și a rămas în istoria muzicii franceze La vie en rose…
