În România nu se dispun de suficiente resurse pentru a susține și proteja copiii din medii defavorizate. FOTO: Shutterstock
Evenimentul dramatic din localitatea Cenei, județul Timiș – unde Mario, un adolescent de 15 ani, a fost victima violenței umane de către doi minori de 13 și 15 ani – a declanșat un val de șoc intens, care a depășit rapid limitele comunității locale și a devenit o problemă de interes public național. Reacțiile civice au variat între furie, neajutorare, dorința de justiție exemplară și identificarea responsabililor. Dincolo de emoția colectivă, această situație a readus în discuție întrebări vechi, de obicei evitate sau abordate superficial: ce determină comportamentul extrem al copiilor, ce influențe are familia, școala și comunitatea și ce măsuri concrete pot fi aplicate de stat pentru a combate o societate în care violența nu mai reprezintă un incident izolat, ci un simptom alarmant?
În acest context, Erwin Albu, pedagog social specializat în intervenții în situații de criză, cu o experiență vastă atât în România, cât și în diverse țări din Europa Occidentală, discută despre limitele intervenției instituționale, despre disfuncțiile dintre generații și despre o societate care, deși promovează verbal protecția copilului, oferă tot mai puține oportunități reale de sprijin și dezvoltare pentru tineri.
„Situația este extrem de șocantă, însă, din păcate, nu mai este surprinzătoare. Trebuie să ne pregătim pentru creșterea numărului acestor cazuri, nu pentru că tinerii implicați ar fi diferiți fundamental, ci pentru că societatea în care trăiesc devine tot mai fragmentată, mai individualistă și mai lipsită de mecanisme eficiente de autoreglementare”, afirmă acesta. Pedagogul accentuează că în societatea noastră predomină tendința de depersonalizare, de diminuare a empatiei și de concentrare excesivă pe individualism.
Când comunitatea nu mai recunoaște nevoile copilului
Printre primele reacții spontane ale întregii societăți după crima din Cenei a fost preocuparea pentru identificarea semnalelor de avertizare ratate. Speram cu toții să înțelegem de ce școala nu a observat comportamentul acestor copii, de ce părinții nu au intervenit și de ce comunitatea nu a acționat. Ideea că fapta a fost premeditată a amplificat această nevoie de explicație, mai ales într-un sat mic, unde locuitorii se cunosc între ei, iar conceptul de „anonimat urban” nu se aplică.
„Este foarte dificil să înțelegi mintea unui adult sau a unui minor, iar statul nu dispune de toate mijloacele pentru a monitoriza individual fiecare persoană. De multe ori, se caută vinovați în exterior, dar, în același timp, trebuie să ne analizăm propria societate ca întreg. Copiii sunt reflexia societății noastre. Nu provin din alte medii”, explică Erwin Albu.
Potrivit lui, problema nu constă în lipsa totală a semnalelor de alarmă, ci în incapacitatea sistemică de a le gestiona în contexte în care tot mai mulți minori manifestă comportamente deranjante, iar resursele umane și instituționale sunt insuficiente. „Există mulți adolescenți cu tulburări grave, care manifestă comportamente problematice, iar capacitatea noastră de a oferi un sprijin adecvat fiecărui copil este limitată. În trecut, se spunea că „satul crește un copil”. Astăzi, nici măcar familia extinsă nu mai are aceeași influență, iar conexiunile între generații sunt tot mai slabe”.
Continuarea articolului poate fi citită AICI.
