Indonezia a început un program de modernizare a infrastructurii rutiere, vizând transformarea autostrăzilor în piste de decolare și aterizare pentru avioane de vânătoare. Teste recente au demonstrat succesul acestei strategii, prin aterizarea și decolarea avioanelor F-16 și Super Tucano pe drumuri publice din provincia Lampung, în sudul insula Sumatra.
Testul cu avioane de vânătoare pe drumuri publice
Miercuri, un avion F-16 și un Super Tucano au efectuat cu succes aterizare și decolare de pe o șosea din Lampung. Acest experiment a fost considerat un pas important de oficialii indonezieni pentru consolidarea sistemului de apărare. Viceministrul apărării, Donny Ermawan Taufanto, a declarat că reușita reprezintă o etapă semnificativă în dezvoltarea sistemului național de apărare aeriană.
Dispersia forțelor aeriene și utilizarea drumurilor ca piste
Dispersarea avioanelor de vânătoare pe insule și utilizarea autostrăzilor drept piste militare nu este o idee nouă. Statele din Europa, precum Finlanda și Suedia, precum și armata americană, au demonstrat anterior posibilitatea de a folosi infrastructura rutieră pentru operațiuni aeriene. Strategia urmărește, în cazul Indoneziei, convertirea geografiilor fragmentate în avantaje tactice, îngreunând țintirea forțelor aeriene în eventuale conflicte.
În cazul Indoneziei, folosirea drumurilor ca piste de rezervă devine o soluție pentru a face forțele aeriene mai greu de urmărit. În scenariile de conflict, avioanele pot fi reîncărcate și reaccidentate în locații neașteptate, sporind supraviețuirea acestora. Utilizarea drumurilor și autostrăzii în acest mod permite, de asemenea, realimentarea și rearmarea rapidă, într-o rețea extinsă de insule, fără a fi nevoie de baze aeriene fixe pe întregul teritoriu.
Conceptul de „portavioane nescufundabile”
Experții considera că ideea de a folosi autostrăzile drept portavioane temporare este o modalitate rentabilă de a acoperi întregul teritoriu insular al Indoneziei. Țara are peste 6.000 de insule locuite, întinse pe o distanță de peste 5.000 km est-vest, ceea ce face dificilă menținerea unei flote de portavioane adevărate sau a bazelor aeriene fixe pe toate insulele.
Pe această linie, un portavion clasic este considerat mai puțin rentabil, având în vedere costurile de achiziție și întreținere. Experții estimează că, din punct de vedere strategic, măsurile de dispersie și utilizarea drumurilor publice ca piste alternative sunt mai eficiente, reducând riscul de distrugere totală în cazul unui atac asupra unei baze fixe.
Capacitatea aeriană indoneziană și provocările tehnice
Indonezia dispune de circa 80 de avioane de vânătoare, inclusiv modele precum F-16, Dassault Rafale, KAI T-50, Suhoi Su-30 și Suhoi Su-27, precum și avioane ușoare de atac, precum Embraer Super Tucano, Alenia Aermacchi M-346 și BAE Hawk 200.
Implementarea acestei strategii necesită însă adaptări tehnice ale infrastructurii rutiere. Tronsoanele de drum trebuie să fie robuste, fără obstacole verticale precum stâlpi sau cabluri electrice pe kilometri întregi, și să dispună de zone de parcare pentru mentenanță rapidă, ascunse în vegetație.
Harjono, șeful statului major al forțelor aeriene, a menționat că planurile prevăd secțiuni de 3.000 metri lungime pe șosele, pentru ca avioanele să poată ateriza și decola în condiții de siguranță.
Viceministrul apărării a lăudat abilitățile piloților indonezieni de a ateriza pe drumuri cu o lățime de 24 metri, mai înguste decât pistele de aeroport, care au o lățime între 45 și 60 metri. A fost afirmat totodată că piloții primesc antrenament pentru aceste condiții, de risc ridicat.
Provocări și specificații tehnice
Implementarea completă a conceptului implică restricții, precum necesitatea ca drumurile să fie fără obstacole verticale, și zone speciale pentru mentenanță. Drumurile trebuie să suporte aeronave din diferite categorii, de la avioane ușoare precum Super Tucano, până la cele de mare valoare, precum F-16 sau Dassault Rafale.
Indonezia face eforturi pentru a adapta infrastructura rutieră în vederea asigurării funcționării eficiente a operațiunilor aeriene dispersate, în condițiile limitărilor tehnice și logistice inerente.













