România analizează impactul programului de achiziții de apărare finanțat prin instrumentul european SAFE, în contextul discuției despre cât din valoarea generată va rămâne în economia națională, nu doar despre capacitatea militară. Dezbaterile recente evidențiază preocupări legate de sustenabilitatea economică și industrială a acestor investiții strategice.
SAFE: finanțare atractivă, dar tot datorie
Programul SAFE oferă statelor membre UE finanțare la condiții avantajoase pentru achiziții de echipamente și tehnologii de apărare. Totuși, această sursă de fonduri se bazează pe împrumuturi, nu pe granturi, ceea ce poate avea implicații pentru bugetele naționale. Liderul PSD, Sorin Grindeanu, a remarcat recent necesitatea transparenței în utilizarea fondurilor, evidențiind că, deși unele proiecte sunt clar definite, pentru celelalte 11-12 miliarde euro nu există încă informații suficiente despre destinație.
Grindeanu a subliniat că fondurile trebuie folosite pentru a crea beneficii concrete în economie, precum locuri de muncă și dezvoltare industrială. Acest punct de vedere reflectă preocuparea publică legată de impactul real asupra sectorului industrial românesc.
Întrebarea-cheie: unde rămâne valoarea economică?
Specialiștii din domeniu și reprezentanți ai industriei atrag atenția asupra neclarităților privind procentul din contracte care va rămâne în România. Nicoleta Pauliuc, președinta Comisiei pentru Apărare din Senat, a remarcat că România știe ce achiziționează, dar nu există suficiente informații despre câți bani efectiv rămân în economia locală.
Ea a solicitat cifre concrete despre contribuția fiecărui euro contractat la crearea de locuri de muncă și dezvoltarea fabricilor românești, mai ales în cazul programului MLI, care ar putea ajunge la valoare de câteva miliarde de euro. Această discuție are ca scop măsurarea impactului direct în economie.
Limitele regulii de producție europeană
Conform normelor SAFE, cel puțin 65% din valoarea fiecărui contract trebuie să fie produsă în Uniunea Europeană. Cu toate acestea, această regulă nu garantează participarea industriei românești. Pauliuc a explicat că, în practică, avantajul va fi pentru companiile deja integrate în ecosistemul european de apărare, precum Rheinmetall, Airbus sau Leonardo, toate având baze industriale în Europa.
Astfel, participarea României depinde în mare măsură de capacitatea de negociere și nu de reguli ferme, ceea ce poate limita implicarea bazelor industriale locale în proiecte majore.
Stabilitate financiară și întoarcere industrială
Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a subliniat legătura între securitatea financiară și cea militară, afirmând că stabilitatea macroeconomică este strâns legată de securitatea națională și regională. El a atras atenția asupra faptului că dacă fondurile din SAFE nu se transformă în contracte industriale interne, România va suporta costul de datoria publică fără beneficii industriale corespunzătoare.
Impactul fiscal, conform lui Isărescu, depinde de modul în care fondurile se întorc în economie și de existența unor contracte care să genereze efect multiplicator.
Capacitatea de negociere devine decisivă
Fostul ministru al Apărării, Ioan Mircea Pașcu, consideră că România trebuie să adopte o strategie de negociere care să pună accent pe interesele naționale, evitând abordările pasive de tip vassal. El a exprimat opinia că România are nevoie de „negocieri patriotice” pentru a obține o participare industrială semnificativă.
Radu Ștefan Oprea, secretar general al Guvernului, a clarificat faptul că regulile SAFE nu împiedică cooperarea industrială sau transferul de tehnologie, dar această implicare depinde de modul în care statul negociază contractele pentru a maximiza beneficiile pentru economia națională.
Exemplul Poloniei și scenarii pentru România
Polonia a demonstrat că poate obține o participare industrială consistentă la proiectele sale, fiind menționată ca un exemplu de strategie de succes. Programul MLI, care poate totaliza câteva miliarde de euro, depinde în mare măsură de deciziile și abordările de negociere ale României.
O posibilitate avansată de ofertanți este de a captura niveluri de localizare apropiate de 80%, ceea ce ar crește semnificativ numărul de locuri de muncă în sectorul industrial de apărare din România și ar integra companii naționale în lanțurile europene de aprovizionare. Alternativ, dacă România va accepta doar respectarea pragului de 65%, valoarea industrială și beneficiile locale vor fi limitate, iar impactul asupra bazei industriale naționale va fi redus.
Această dinamică evidențiază că, în condițiile actuale, structura și negocierea contractelor vor determina în mare măsură dacă programul MLI va contribui la reconstrucția industriei naționale de apărare sau va servi intereselor deja consolidate ale unor state cu baze industriale puternice.
