„Proorocul Ilie” prezintă o parohie rurală care, anticipând sfârșitul lumii, caută mântuirea pentru sine și pentru întreaga omenire. Ridicat de divinitate la ceruri și așteptat să coboare ca unul dintre figurile Apocalipsei, imaginea proorocului Ilie din Vechiul Testament îi cuprinde pe oameni într-o extaz mistică. Considerându-și parohul ca pe Hristos, credincioșii doresc să-l răstignească, căutând astfel mântuirea de păcate.
Asemenea multor oameni și astăzi, cuprinși de teama necunoscutului, aceștia caută Împărăția Cerurilor nu în ei înșiși, ci în exterior. O succesiune de experiențe și acțiuni suprarealiste îi poartă pe oameni, fără a-i ridica suficient de sus pentru a obține ceea ce se transformă într-o adevărată competiție cu divinitatea.
Viața, moartea, iubirea, salvarea, înțelepciunea și nebunia, speranța și deznădejdea sunt teme constante, încă din alungarea din Rai. Îngrijorările personajelor din piesă sunt și ale noastre. Le înțelegem fără ca regizorul să aibă nevoie de măsuri exagerate, precum îmbrăcarea proorocului în haine moderne, pentru a subția barieră spirituală între actori și spectatori. Stilul lui Botond Nagy amintește de abordarea lui Andrei Șerban din „Trilogia antică”, evocând amintirea minerilor „infiltrați” pe scenă, pentru a aminti publicului de contextul istoric – anul 1990, an marcat de evenimentele sociale controversate.
În spectacolul lui Botond Nagy, această „actualizare” acționează mai degrabă ca o distragere a atenției de la textul lui Słobodzianek, remarcabil de bine integrat de Diana Nechit. Un text-pivot în călătoria spectatorului spre sine, o călătorie iluminată de scenografia Irinei Moscu și de muzica lui Claudiu Urse.
Dacă jocul actoricesc al lui Richard Bovnoczki este ireproșabil, unele elemente ale echipei – exagerând uneori până la caricatură metafora misterelor medievale –, pot duce narațiunea spre neverosimilitate.
Noua premieră a Teatrului Național București merită vizionată. La final, spectatorii își reevaluează propria perspectivă asupra sensului vieții, o concluzie pe care o considerăm extrem de prețioasă.
Putem contribui și noi la opera divinității? Desigur, dar fără a-l suprasolicita.
Fotografii: Nikita Dembinski / TNB
Galerie foto