Grecia, cu o alocare de 3,2% din PIB pentru apărare, dispune de forțe armate superioare multora dintre statele europene, potrivit publicației Kathimerini.
Chiar dacă liderii europeni, cu excepția unuia, au aprobat apărarea comună a statelor membre, un pas important spre autonomie strategică, mai există multe provocări pentru a transforma reînarmarea europeană într-o realitate.
„Problema nu este doar financiară”, spun diplomați experimentați pentru Kathimerini, subliniind dilema dacă resursele actuale pot satisface nevoile viitoare.
După invazia rusă în Ucraina, multe depozite europene de armament și muniție au fost golite. Transferul de echipamente din rezervele naționale, precum și din industria apărării, a dus la lipsuri semnificative, chiar și de muniție standard, ca obuzele de 155 mm. Este evident că construirea unei apărări comune necesită investiții substanțiale și ani pentru livrările de armament, deoarece industria europeană de apărare are capacități limitate de producție.
„Mobilizarea a 800 de miliarde de euro (incluzând împrumuturi și utilizarea unor clauze speciale) stimulează statele membre să-și mărească cheltuielile pentru apărare, dar nu rezolvă complet problema producției industriale”, notează sursele citate.
36 de luni pentru o fregate
Fregatele FDI Belharra comandate de Grecia sunt construite într-un interval scurt comparativ cu alte nave de război. De la prelucrarea metalului până la teste durează aproximativ 36 de luni, iar șantierele navale din Lorient (Franța) pot construi simultan două fregate.
Construcțiile actuale vor menține șantierele angajate până în 2028. Orice nouă comandă va fi livrată după 2030. Situația este similară și la alte șantiere navale europene, inclusiv în Marea Britanie, Italia, Spania și Germania.
Perspectivele pentru alte sisteme, cum ar fi apărarea aeriană, tancuri, artilerie, comunicații prin satelit, sisteme de război electronic și avioane de luptă, sunt și mai îngrijorătoare.
Producție limitată de avioane de luptă
Compania producătoare de avioane Rafale livrează anual 20 de aeronave, iar volumele de comenzi actuale vor menține linia de producție activă până în 2033. Rata de producție pentru Eurofighter și Gripen este similară. Cu astfel de date, țări cu forțe aeriene mai modeste, ca Ungaria (12 avioane de luptă) sau Țările de Jos (41), vor avea nevoie de decenii pentru construirea unei forțe aeriene puternice.
Situația este și mai gravă în cazul muniției. Există puține fabrici în UE care produc explozibili, proiectile pentru tancuri și artilerie, iar pentru sistemele de arme avansate și apărare aeriană, statele europene se bazează în mare măsură pe livrări din SUA și Israel.
Inegalități în armament terestru
Nu este întâmplător că forțele armate ale Greciei sunt mai puternice decât multe alte state europene, având o alocare de 3,2% din PIB pentru apărare. Comparativ, Germania deține 296 de tancuri Leopard, Marea Britanie 158 Challenger II, Francia 254 Leclerc, iar Italia 150 Ariete. În contrast, Grecia deține circa 1.400 de tancuri.
Marea Britanie are 30 de sisteme de artilerie, Germania 105 (deși doar 36 sunt operaționale), Italia 154, iar Polonia și România (țări cu frontieră cu Rusia) dispun de 752, respectiv 243. Totuși, Grecia menține în serviciu un număr mult mai mare de sisteme de artilerie și rachete. Diferențele dintre statele din Europa de Vest și cele din Est/Sud-Est sunt clar vizibile.
În acest context, Turcia, cu forțele sale armate considerabile, tehnologiile în dezvoltare și prezența agresivă recentă, poate profita de situație, dornică să-și consolideze poziția regională. Acest lucru nu este benefic pentru Grecia.
Amenințări și strategii comune
Pe lângă producția de armament, europenii trebuie să se pună de acord asupra amenințărilor. Rusia? Turcia? Alte țări? Opinia publică din diferite state europene nu percepe amenințările în același mod. Un consens este esențial pentru a crea o apărare comună.
Lipsa unui acord comun asupra amenințărilor și nevoile specifice ale statelor membre pot împiedica crearea unui sistem de apărare comun. Implicarea Turciei în acest context este problematică pentru Grecia. Un posibil focus pe Rusia nu ar da satisfacții pentru Grecia și Cipru.
