Recent, romanul „Solenoid”, de Mircea Cărtărescu, a fost inclus în lista lungă, de 13 lucrări, a prestigiosului premiu literar Booker International. Prezentăm mai jos o scurtă analiză a romanului, fiind acesta primul scriitor român cuprins în această selecție. Analiză „Melancolie”, un alt roman semnat de Cărtărescu, aici.
Romanul „Solenoid”, de Mircea Cărtărescu, a fost una dintre cele mai așteptate apariții recente ale unui autor român. Opinia publică a fost divizată, cu păreri pro și contra, discuții și controverse, ceea ce este firesc. Inițial, m-au preocupat dimensiunile voluminoase ale romanului, deși nu sunt un cititor care să evite lecturi ample, dacă acestea sunt de calitate. Totuși, am avut o îngrijorare: „Dacă nu-mi va plăcea? Cum voi parcurge cele peste 800 de pagini?”. Ei bine, mi-a plăcut. E adevărat, au existat secvențe mai puțin captivante, anumite descrieri care ar fi putut fi omiș, însă, în ansamblu, este un roman necesar literaturii românești, prin originalitate și prin mesajul pe care îl vehiculează. Finalul impresionant reunește toate întrebările existențiale ridicate de-a lungul cărții, oferind un răspuns, poate neașteptat, dar singurul posibil pentru oricine s-a întrebat vreodată: „Cine suntem? Încotro ne îndreptăm? Care este sensul vieții? Unde se termină cunoscutul și unde începe necunoscutul?”.
Iată impresii din imediata lectură:
„În acest roman complex, care te epuizează intelectual, Mircea Cărtărescu afirmă: «Sunt captiv în mintea mea, aceasta captivă în trupul meu, care este captiv în lume». Nu vă mirați dacă afirm că, în această scurtă frază, se concentrează nu doar esența întregului roman (extins), ci și o bună parte din filosofia universală. Ne aflăm prinși în propriile noastre gânduri, filtrând totul prin rațiune. Mintea este, la rândul ei, captivă în trup, dominată de senzații, de senzații fizice și emoționale. Trupul este captiv în lume, deoarece putem percepe doar trei dimensiuni într-o lume posibil infinită, limitând astfel experiența noastră. La fel, o ființă care percepe doar două dimensiuni nu-și poate imagina lumea noastră. De asemenea, suntem captivi în lume, întrucât orice interacțiune (ce ne modelează) are loc în ea. Dacă am fi eliberați, poate că am înțelege enigma existenței. Dar ne aflăm captivi în trei moduri. Această perspectivă a autorului, așa cum am înțeles-o, îmi pare genială.”
„Solenoid” este structurat ca un jurnal, în care sunt integrate elemente fantastice, onirice sau imaginare, combinate cu fragmente autobiografice. Această combinație inedită este adesea marcată de dileme existențiale și reflecții filozofice. Romanul este unul dens, uneori prea eclectic, oferind imagini apăsătoare, dar reținând originalitatea autorului. Aparent, pendulează între Kafka și Cortázar. Lectură captivantă, deși anumite pasaje ar fi putut fi îmbunătățite sau scurtate. Cel mai important, romanul are un final grandios și un mesaj unic: în existența noastră, cunoașterea absolută pe care o dorim atât de mult este imposibilă. Prin urmare, abandonați această țintă inaccesibilă și concentrați-vă pe ceva mult mai nobil, pe iubire. Iubiți fără să vă întrebați, și poate că veți ajunge mai aproape de destinație decât credeți.”
Autor: Mihai Gîndu
