Într-o seară răcoroasă din finalul anului 2016, la câțiva kilometri de orașul turcesc Adana, un agricultor kurd pe nume İzzettin Akman stătea pe balconul casei sale, situată la etajul doi, când un camion alb a oprit la marginea plantațiilor sale de citrice și a aruncat o enormă cantitate de deșeuri de-a lungul drumului.
Înainte să plece, șoferul camionului a aprins o pungă de hârtie și a aruncat-o peste resturi, aprind un incendiu mai negru decât noaptea. Akman a sărit în picioare, și-a luat sandalele și a alergat pe aleea de pământ către grămada de resturi fumegândă, la câteva sute de metri depărtare.
Plasticul este mai puțin inflamabil decât lemnul sau hârtia, dar arde mai intens, necesitând mai mult de o oră pentru a fi stins.
Akman a cercetat deșeurile, căutând etichete de preț pentru a identifica originea lor. A găsit mai multe etichete. Acestea nu erau în lire turcești, ci în euro și lire sterline.
De-a lungul deceniilor, İzzettin Akman și-a câștigat existența prin culegerea de portocale și lămâi, exportate în Europa. Acum, Europa părea să-și exporte deșeurile către el, chiar la marginea plantațiilor sale.
Aproximativ o lună după ce deșeurile au fost aruncate lângă proprietatea lui Akman, a avut loc un eveniment și mai neobișnuit. Pentru prima dată în peste treizeci de ani de muncă în agricultură, frunzele a zeci de copaci fructiferi au început să se îngălbenească. Apoi, portocalele și lămâile au început să cadă la pământ.
Un an mai târziu, pierderile lui Akman au pus familia în pragul unei crize financiare grave; copacii nu mai dădeau deloc roade. Fumul ridicat din grămada de deșeuri nu s-a împrăștiat doar pe cer, ci a afectat iremediabil și populația de albine.
Afacerile cu deșeuri sunt extrem de profitabile la nivel global pentru unele state.
Dacă sunt mituite elitele din țările în curs de dezvoltare – iar acest lucru se întâmplă adesea – negocierile privind tranzacțiile de deșeuri devin mult mai ușoare, scrie Alexander Clapp în cartea sa „Războaiele deșeurilor”.
Țările, orașele și companiile din Nordul Global au utilizat diverse metode pentru a convinge statele din Sudul Global la sfârșitul anilor 1980. Au oferit drumuri, spitale, ajutor în conflicte, locuri de muncă și investiții turistice.
O companie din California a oferit fiicei regelui Tāufa’āhau Tupou al IV-lea din Tonga o participație de 40% din operațiunile sale, dacă tatăl ei ar accepta importul de deșeuri în regatul său insular. O companie din New York a oferit să dota un oraș din Peru cu școli. Alte exemple includ oferte pentru a construi sisteme agricole, fabrici de gheață și abatoare pentru Guyana.
La sfârșitul anilor 1980, există o tendință de a se oferi recompense pentru a primi deșeuri, generate de propuneri ingenioase, dar și absurde, cu scopul de a transfera responsabilitatea mediului către țările din Sudul Global.
Este adevărat, anumite deșeuri industriale au fost transferate între națiunile industrializate. Dar aceste țări dispuneau de facilități adecvate de gestionare a deșeurilor toxice; majoritatea țărilor din Sudul Global nu aveau.
Transferurile de deșeuri au devenit o afacere profitabilă. Nu era nevoie să trimiți butoaie cu substanțe chimice interzise; se puteau trimite nave pline cu reziduuri de substanțe chimice legale. În unele cazuri, țările bogate au început să plătească țările în curs de dezvoltare pentru a prelua astfel de deșeuri, ceea ce poate fi văzut ca mită.
În 1989, de exemplu, Sudanului i s-au oferit sume importante pentru a primi deșeuri incinerate, iar altor țări au fost propuse sume similar de mari.
O publicitate din 1988 anunța că industria deșeurilor periculoase este o afacere de miliarde de dolari, ușor de accesat.
La scurt timp după aceste evenimente, Turcia a declarat că va avea o politică de „zero deșeuri”.
Începând cu anii 1990, China a devenit un important receptor de deșeuri reciclabile din diverse țări, în special din Statele Unite. Transporturile au generat emisii de gaze cu efect de seră.
În anii 2000, cel mai important produs de export al Americii către China a devenit o parte din deșeurile americane. Cantități similare provenind din Uniunea Europeană, adesea cu un nivel de reciclare fals.
