Unele povești ne inspiră la vise. Altele ne învăță tăcerea. Este timpul pentru noi lecturi.
Examenul de Bacalaureat a trecut, urmează Evaluarea Națională. Observăm, majoritatea, aceleași texte, la fel ca generațiile trecute: povești despre umilință, supunere, sacrificiu și moarte. Pe de altă parte, urmărim știrile: o tânără gravidă, mamă a doi copii, este ucisă cu brutalitate de partenerul ei, sub ochii unuia dintre copii. Acest fapt, la doar câteva zile după ce o altă gravidă, cu un copil în brațe, este împușcată de cel care a controlat-o de când era adolescentă.
Citim comentarii: „Dar a făcut și ea ceva” sau „Și ea e de vină”. Am ajuns, într-un mod îngrijorător, să acceptăm violența și abuzul, iar sistemul educațional eșuează profund în cultivarea educației emoționale. Și ratează această șansă chiar și prin lecțiile din clasă și lecturile obligatorii. „Succesul știrilor de la ora 5:00 din România nu m-a surprins niciodată. Eram o generație formată pentru așa ceva”, declară Mihai Maci, profesor la Universitatea din Oradea.
Poate pare o distanță imensă între paginile vechi ale cărților clasice și felul în care reacționăm azi în fața situațiilor tragice. Cu toate acestea, realitatea ne arată că am învățat să admirăm abuzatorii, să tolerăm abuzul sau să acceptăm durerea chiar și din cărți. Acolo am învățat că suferința este un semn al nobleței, că tăcerea este un semn de forță, iar judecarea și banalizarea tragediilor sunt acceptabile. Paradoxal, în loc să ne învățăm să recunoaștem abuzul, am fost învățați să-l considerăm o parte firească a vieții. Manualul ne-a transmis că durerea este noblețe, că răbdarea în suferință e o virtute, că tăcerea este o dovadă de caracter. Că nefericirea este prețul iubirii, al patriotismului și al virtuții.
În loc să cultivăm empatia și abilitatea de a ne apăra de abuzuri, am învățat să acceptăm sacrificiul – chiar și cel fatal. Această „pedagogie a durerii” a contribuit semnificativ la formarea unor adulți incapabili să-și exprime propriile emoții, dar capabili să transmită frică, rușine și supunere drept „valori”.
„Toate lecțiile din școală erau martirologice. În fiecare dintre ele era unul care murea în chinuri.”
Profesorul Mihai Maci declară: „Eu mereu îmi aduc aminte de manualele noastre de limba română. Simțeam un sentiment de groază de fiecare dată când începeam o lecție nouă. Groază fizică, dat fiind faptul că toate lecțiile din manualele noastre de gimnaziu erau martirologice. În fiecare dintre ele era unul care murea în chinuri. Toma Alimoș își aduna mațele cu mâna; Fefeleaga avea cinci copii morți de oftică; Moțoc avea piramida de capete; puiul lui Brătescu Voinești – moare pentru că nu ascultă; Emil al lui D.R. Popescu moare aruncând în aer un pod – cu tot cu el – pentru a opri trupele germane; bebelușul pe care îl devorează păsările în ‘La vulturi’ a lui Galaction… „