Reflecții asupra gândirii lui Constantin Noica.
Relectând operele lui Constantin Noica, am avut ocazia să-mi notez propriile observații într-un caiet. Fiecare pagină scrisă de el a fost un prilej de meditație profundă.
Înainte de a aborda câteva concepte noiciene, redau un fragment din introducerea sa la cartea Rostirea filosofică românească (Editura Științifică, București, 1970): “Doar în cuvintele propriei limbi ne amintim de aspecte pe care nu le-am învățat vreodată. Fiecare cuvânt este o uitare, iar în multe dintre ele sunt îngropate semnificații pe care le-am pierdut… Am dorit să pătrundem în uitarea românească. Ce se ascunde sub ea poate fi îmbunătățit, chiar trebuie îmbunătățit, trebuie recuperat. Cu istoria noastră nu întotdeauna putem fi pe picior de egalitate cu alte popoare mari; cu creația noastră culturală, poate nu încă, dar cu rostirea ne putem apropia… Prin limba noastră, putem oferi acea «oglindă iscusită a minții omenești», aşa cum spunea Miron Costin despre scris, în care gândul universal și omul oriunde de pe pământ să se vadă. Și putem face acest lucru în termeni proprii, uneori de neînțeles în alte limbi.”
Iată câteva concepte și expresii care au beneficiat de explicațiile lui Noica:
*Sinele și sinea: “Acestea se nasc din lumea concretă și exprimă profunzimea unirii omului cu lucrurile… În primul rând, sinele poate fi înțeles în pasivitatea eului, ca o conștiință mai profundă a acestuia: ca familie, clasă, popor, cultură, moment istoric. Este sinele care este supus necesității și care adesea nu știe de sine. În al doilea rând, sinele poate fi expresia alegerii eului, ca expresie activă a lui. Este ordinea în care te-ai încadrat, idealul, conștiința etică mai profundă – libertatea ta. În al treilea rând, sinele poate fi expresia lucidității eului și, atunci, este expresia libertății care și-a găsit necesitatea… Limba română a extras din adâncul ei sinea și i-a dat-o sinelui drept pereche. Căci, rămas singur, sinele se poate înălța pe sine până la absolut. În el este, poate, amintirea absolutului pe care îl întruchipa o dată (totem, divin) când nu își dădea seama că nu este decât sine… În limba noastră, măsura este dată încă de la început: sinele este în echilibru cu sinea.”
*Rost și rostire: “Dacă luăm cuvântul «rost» în sensul originar de «gură», el are utilizări speciale în limba română și se păstrează cu acest sens până aproape de vremurile noastre, desigur ca o formă veche… Cu totul diferită este evoluția rostului ca «deschizătură». Aceasta începe cu un sens nu doar concret, ci și clar material și rămâne în planul concretului și al materialului (vezi sensul de rost la războiul de țesut ca deschizătură prin care se aruncă firul)… Cum a putut să treacă de la rost-gură și rost-deschizătură la «rost-rânduială», dicționarele nu ne mai spun. Acest salt de la concret la abstract și de la sensul material la sensul speculativ trebuie însă înregistrat și subliniat, chiar dacă nu poate fi explicat complet… Oricum, «rost» a însemnat probabil încă de la început: întâi ordine, apoi modul de a-ți organiza viața, în final sens, înțeles, rațiune… Un derivat al rosului, surprinzător, vine să pună ordine în propria lui casă: este verbul «rostire»… A rosti, deci, înseamnă a da rost (o nouă, splendidă «cascadă de cuvinte»). Aşa făcând, termenul «rostire» reintegrează ceea ce rosul a pierdut, anume cuvântul.”
… (continua restul fragmentului)
[restul textului, similar formatat]