Un film enigmatic, inspirat de Kafka, ce explorează teme filozofice și prezintă personaje și viziuni stranii, „Penultimul” este o creație modernă a cinematografiei scandinave.
Dacă vă pasionează opera lui Franz Kafka și filmele de artă, dacă v-au captivat spațiile înfricoșătoare din „The Cube”, dacă apreciați narațiunile ambigue și cu semnificații ascunse, dacă doriți să găsiți o legătură între teatrul absurd și cinematografie, „Penultimul” (O: Den Naestsidste, eng. The Penultimate) oferă o combinație fascinantă a acestor elemente.
Povestea imaginată de regizorul danez Jonas Kærup Hjort este una cryptică, kafkiană, cu personaje bizare, dar captivantă pentru cei ce apreciază acest gen.
În esență, personajul principal este un inspector ce verifică contoarele de apă și care ajunge într-o clădire imensă, cu interior cenușiu și multe încăperi, asemănătoare unei închisori. De fapt, nu contează caracteristicile exacte ale clădirii, deoarece (spectatorul va observa) atât mediul, cât și personajele sunt folosite simbolic pentru a introduce o metaforă cinematografică.
Încă de la început, protagonistul (interpretat de Joen Højerslev) își dă seama că este captiv în acea clădire și experimentează evenimente din ce în ce mai absurde: o femeie îl întreabă cu ce se ocupă, după ce primește răspunsul, îl întreabă „Îți place ce faci?”, apoi îi administrează o lovitură, este supravegheat constant de doi paznici (frați gemeni) care nu pronunță nicio replică, dar induc teroare prin prezența lor misterioasă și potențial agresivă, încearcă să deschidă uși spre exterior, dar fără succes.
Supraviețuirea eroului depinde de scăparea dintr-un labirint al groazei
Conștient că supraviețuirea lui depinde de ieșirea din acest labirint al groazei, eroul întâlnește o femeie poreclită „Bestia”, alți „prizonieri”, o altă femeie cu care intră într-o relație și pe care încearcă să o șantajeze pentru a obține cheia de la un supraveghetor, precum și iubitul gelos al acesteia, un funcționar. Se folosește de tot felul de strategii, fără succes.
Întâlnește și un profesor care dorește să se sinucidă, dar nu are curajul să tragă. Apare o înțelegere absurdă: profesorul îi oferă ajutor, cu condiția ca acesta să îl omoare. Protagonistul se abține, atrăgându-și eticheta de „fraudulent” și „traditor”.
Experimentează trădarea pe propria piele, când, după ce mărturisește că nu o iubește pe femeia din clădire, ci dorește doar să profite de ea pentru a ajunge la supraveghetorul cu cheia, iubitul acesteia râde cu hohote. Întrebat de motiv, răspunde lapidar: „Pentru că nimeni nu-l cunoaște pe Supraveghetor. Supraveghetorul nici măcar nu există!”
Asemănarea cu „Procesul” și „Castelul” lui Kafka este evidentă: eroul nu știe de ce i se întâmplă toate acestea, de ce este captiv, ce i se reproșează și cum ar putea scăpa. Absurdul și atmosfera cenușie sunt omniprezente.
Regizorul danez Jonas Kærup Hjort adaugă interogații cu tentă filozofică pentru a crea un tablou cenușiu, kafkian
Jonas Kærup Hjort adaugă elemente filozofice, explorând sensul evenimentelor, aparent fără motiv. În două scene remarcabile, eroul se confruntă cu un tânăr surd-mut: „Crezi că suferința e un sentiment obligatoriu pentru condiția umană?” și „Omenirea se îndreaptă spre bine? Crezi că se îndreaptă spre o direcție bună?”. Funcționarul nu răspunde, ci doar… urinează. Un gest grotesc, dar elocvent pentru perspectiva prezentată asupra viitorului omenirii…
Paradoxal, după dialogul despre suferință, apare o scenă în care paznicii gemeni dansează, părând, poate (pentru prima și ultima dată în film), umani. (O altă temă centrală: în ciuda suferinței și a aparențelor, umanitatea nu a dispărut, germenul său este prezent. Pentru a înflori, trebuie să manifestăm superioritatea, nu nimicnicia.)
Prizonier al unui univers infernal, judecat, trădat în tot ceea ce înseamnă credință autentică, eroul se întreabă, într-un moment: „Fără vise, ce ne mai rămâne pe lume?”
Filmul este structurat în patru părți
Filmul se desfășoară în patru părți: Sosirea, Dezvăluirea, Răutatea, Eliberarea. Acțiunea se petrece aproape exclusiv în interiorul clădirii. Un număr mic de cadre realizate în exterior atrag atenția: la început, eroul este însoțit de un măgar (revenit ulterior, mort), un copac care evocă Pomul Vieții biblic. De ce cred asta – pentru că, în cele din urmă, vom afla și răspunsul la o întrebare așteptată: de ce „Penultimul”?
După ce eroul și ceilalți ajung goi în natură, acoperiți de frunze (simbol al revenirii la starea inițială), un alt călător, însoțit de un măgar, merge pe același drum, dar în direcție opusă. Fără a putea garanta că acesta este sensul intenționat, am interpretat finalul astfel: „martiriul” eroului a fost soarta „penultimului”, de a trece prin Purgatoriul terestru. Când ciclul evolutiv se va încheia, „ultimul” nu va mai trebui să parcurgă același drum. Va (re)câștiga drumul spre cer.
Una dintre cele mai filozofice și tulburătoare realizări cinematografice ale ultimului deceniu, cu sensuri complexe, pe un fundal minimalist, dar în niciun caz simplu, pelicula lui Jonas Kærup Hjort merită să fie descoperită și analizată de iubitorii de cinema care apreciază cinematografia daneză și, în general, cea scandinavă.
Autor: Mihai Gîndu