În ultimul număr (august) al revistei ”Constelații Diamantine”, Ion Popescu-Brădiceni prezintă un excelent eseu despre literatură, oferind interpretări și perspective asupra valorii acestei arte nobile. Eseul nu urmărește doar definirea sau interpretarea literaturii, ci, așa cum declară autorul, o omagiere a acesteia.
”Dacă aș realiza un elogiu al literaturii, aș evidenția anumite caracteristici definitorii de-a lungul timpului; aș asocia acesteia noțiuni precum: mitologie eficientă, nebunie, purificare cathartică, sacrificiu absolut, dorință intensă de a crea, revelarea realului ascuns, extaz mistic, filozofie a binelui (în dialog cu răul), instrument subtil de cunoaștere, reflecție profundă sau reverentă…” (se prezintă doar câteva dintre conceptele propuse de autor).
”Ce este literatura?” se întreabă autorul, și nu pentru că nu există definiții, ci fiindcă actul de a scrie este în sine o taină, iar creația implică revelație, mister și transformare; astfel, tema, aparent simplă, este de fapt inepuizabilă.
”Misiunea literaturii rezidă în pasiunea lecturii și în ardoarea scrierii – mi-ar replica Matei Călinescu”, notează autorul, concluzionând: ”Dacă o carte ar fi o casă, fundamentul său ar fi limbajul; creația poetică descoperă esența vieții prin construcție (…). Doar inițiații în tainele reflectorului pot contempla, prin fereastra luminată a casei (cărții), pentru a vedea”.
Aceeași poezie cu profunzime metafizică, introspectivă și revelatoare ne este oferită de Doina Drăguț în poemul ”Cununi de lumină”: ”Brațele arcuiesc valuri, privirile curg îndrăznețe/peste umbrele pescărușilor, cununi de lumină mă poartă/spre iluzia certitudinilor,/spre dorințele din gânduri,/spre marea din sufletul meu”. Călătoria cunoașterii, atât pe pământ, cât și în transcendent, este o aventură a cărei soluție o vom descoperi poate doar la finalul vieții: ”Un vapor devin și plutesc, plutesc, plutesc, taina lumii s-o dezleg. Într-o lină unduire, valuri de lumină mă înalță, timpul pare-a fi golit, dar nu epuizat, pe o mare ce se mișcă-ntruna”.
La final, spiritul nostru va fi mai bogat și sufletul mai fin, așa cum sugerează poeta: ”Simțurile ce ne limitează dispar sub greutatea propriului destin,/suntem goi/dar nu epuizați,/lumina nu trebuie pierdută.”
Sunt destine care transcend individualul, integrându-se într-o misiune universală, iar conducătorii acestor misiuni de multe ori au o personalitate complexă.
Un astfel de caz este cel al Zoei Dumitrescu-Bușulenga, cercetătoare, critică și istorică literară, eseistă și filosofă a culturii, retrasă spre sfârșitul vieții într-o chilie a Mănăstirii Văratec, devenind Maica Benedicta.
Mihai Caba, cunoscut pentru eseurile biografice ample, îi aduce un omagiu meritat (la aniversarea a 105 ani de la naștere), sub titlul ”Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica slujitoare a literaturii române”.
Având în vedere importanța ei în cultura românească și implicarea totală și umanismul profund demonstrat în cariera de cercetător, critic și istoric literar, eseist, filosof și pedagog, autorul întreprinde un util studiu biografic al vieții și activității prodigioase a Zoei Dumitrescu-Bușulenga, compilând și ordonând, astfel, observațiile și considerațiile prețioase ale numeroșilor biografi și exegeți.
O poezie puternică, generatoare de asociații neașteptate, utilizând versul alb, ne este oferită de Mariana Zavati Gardner în „Poeme”: ”Pe faleză/pe oriunde se trece/pași căzuți în capcane/sigilați în ierburi,/transformate-n marșuri/miraj” (”Un Picasso pe peretele mării”) sau ”O ceață adâncă îneacă/ferestre cu obloane pliate/tufișuri de spini/ce-ascund de-ndrăgostiți/fantome trecute/în camere cu tavanul înalt” (”Spațiu”).
Un material incitant despre opera lui Franz Kafka, în special despre recepția și influența acesteia, semnează George Petrovai, sub titlul ”Despre Kafka și kafkianism”.
Arătând că ”pentru a înțelege corect kafkaismul, acesta trebuie perceput în dubla sa ipostază: ca mod conceptual și atitudinal asupra lumii, respectiv ca mod de transfigurare artistică a înțelegerii și trăirilor autorului”, autorul oferă, în introducere, o sinteză a filosofiei și trăirilor kafkiene: „arta este pentru artist suferință, de care se eliberează pentru o nouă suferință”.
(Într-adevăr, mulți au considerat arta o eliberare, dar ce perspective – să te eliberezi pentru o altă suferință).
Urmează o analiză detaliată a factorilor care au influențat viziunea scriitorului și opera sa, care sublimază într-un univers fantastic și coșmaristic impresiile vieții și experiențelor personale, și ale lecturilor importante.
”Dar lumea kafkiană nu este complet imaginară. Ea păstrează multiple conexiuni cu realitatea, fiind o lume aflată într-o profundă criză spirituală după Primul Război Mondial”, conchide autorul.
Interpretările date operei kafkiene sunt diverse și discutabile, uneori mai mult sau mai puțin fundamentate, dar aceasta poate face chiar mai interesantă atât munca exegeților moderni, cât și a cititorilor dornici de a descoperi mai multe din creația lui Kafka.
Ediția este ilustrată cu reproduceri ale lucrărilor artistului român Oprea Voicu, căruia Filip Tudora îi dedică la final un scurt portret, sub titlul obișnuit ”Picătură de pictură”.
Alte articole semnate de Nicolae Mareș, Lidia Grosu, Al Florin Țene, Aigul Kemelbaeva, Mădălina Virginia Antonescu, Carmen Stoianov, Petre Isachi, Marin Rada, Carmen Manea, Ioan Voicu, Marin I. Arcuș, Lucian Ciuchiță, Lucia Cosmina Vlad, Constantin E. Ungureanu, Livia Ciupercă, Nicolae Dima, Timur Chis, Petru Ababii, Florentin Smarandache, Ion M. Ungureanu.
Autor Mihai Gîndu