În Zohran Mamdani, primarul ales al New York-ului, entuziasmul utopic global și-a găsit un nou promotor. Chipul său reprezintă figura noului radicalism progresist ce combină, dialectic, apelul la marxism și retorica antiumanistă: ceea ce promite Mamdani este revitalizarea unei politici a resentimentului, menită să ofere progresismului o nouă oportunitate pentru conflictele de clasă, menționează profesorul de drept constituțional Ioan Stanomir, într-un comentariu publicat recent.
Chiar și atunci când era considerată istoric în dezvantaj, idealul utopic renaște, ca și cum ne-ar aminti că nimic nu este mai captivant și motivant decât această viziune a creatului paradisului terestru: egalitatea absolută și puterea absolută sunt fundamentul pe care se construiește templul viitorului visat de fanaticii reorganizării societății.
În Zohran Mamdani, primarul ales al New York-ului, entuziasmul utopic mondial și-a găsit un nou exponent. Figura sa simbolizează noul radicalism progresist, care unește, dialactic, apelul la marxism și discursul instigator: promisiunea sa vizează revitalizarea unei politici a resentimentului, pentru a crea o nouă oportunitate de clasă în stadiul progresului social. Depășind social-democrația și prudenta tradiție democratică americană, Mamdani trasează un drum inovator. Socialismul său democratic este denumirea elegantă și sterilizată pentru egalitarismul alimentar de fervor comunist. Ca intelectual și agitator, primarul din New York simbolizează această utopie care refuză să devină trecut.
Omul și statul
Ceea ce contestă adepții utopiei este rezistența față de abordările incrementaliste. Pasionați de o umanitate idealizată, ei aderă la religia politică a guvernării nelimitate. Pentru acești utopici, statul reprezintă un instrument destinat să accelereze revoluția socială. Statul trebuie cucerit pentru a elibera umanitatea.
Proprietatea și libertățile individuale, economice și politice, sunt considerate suspecte în acest univers dedicat emancipării colective. Proprietatea este criticată ca un semn al rigidității, iar socializarea mijloacelor de producție este calea ce poate elibera, în final, masele largi de exploatare. Ideologia egalitaristă presupune etatismul, ca pârghie fundamentală pentru transformarea atât a societății, cât și a ființei umane.
Known as utopian statalismul detestă proprietatea privată, indiferent de amploarea ei: autonomia oferită devine un obstacol pentru experimentele ambițioase ale unei administrații cu viziune. Noua luptă de clasă modernă continuă tradiția nivelării și a masificării comuniste. Radicalii salvatori promovează iluziile unui plan totalitar reînviat.
Și cum se poate opune rezistență expansiunii uniunii utopice, promovată ca semn al unui viitor luminos? Ca de fiecare dată, revenirea la o politică la scară umană este alternativa pentru evitarea rătăcirii. Omul – și nu umanitatea abstractă – trebuie să fie centrul viziunii noastre: guvernarea nelimitată reprezintă o amenințare mortală pentru libertățile noastre.
Politica la scară umană, sprijinită pe o tradiție solidă liberalo-conservatoare și democrată, consideră demnitatea umană ca fiind expresia sferei de suveranitate naturală ce nu poate fi încălcată de stat. Demnitatea umană stabilește limitele și natura politicului în sine: egalitarismul reprezintă visul totalitar al celor care aspiră la control complet, invocând iluzia unui mântuire colectivă.
Poate că esența politicii la scară umană în prezent constă în refuzul de a accepta noii salvatori, cu etatismul lor distrugător. Nu se poate concepe demnitatea fără proprietate, ca instituție ce asigură continuitatea unei tradiții și bunăstarea generală, într-un cadru de respectare a legii: economia bazată pe comandă și planificare condamnă la o egalitate de sclavie. Distributia cât mai extinsă a proprietății, și nu lichidarea acesteia, reprezintă calea sugerată de această viziune politică. Lecția ordoliberalismului lui Wilhelm Röpke merită reamintită.
Inevitabil, politica la scară umană nu poate admira și nici nu poate trezi fantasmele mesianice ale discursurilor de construcție. Ea se sprijină, cu modestie și în mod solid, pe instinctul libertății și solidaritatea comunităților locale, ca mijloace de apărare împotriva statului absolutist. Critica egalitarismului și etatismului nu este un exercițiu intelectual lipsit de scop, ci o exprimare a unei credințe în propria noastră destin și valorile fundamentale.
Firescul politicii umane la scară mică se opune ambiției utopice, închizând încrederea fermă în libertate. Ființele imperfecte, oamenii nu au nevoie de un stat perfect pentru a fi ghidați și reeducați: guvernarea limitată rămâne cadrul natural pentru organizarea vieților noastre. Visul fanatismului se poate contracara doar cu modestia persistentă a nesfârșitei noastre condiții umane.
*Text inițial publicat pe Contributors.
