În cel mai recent număr (noiembrie a.c.) al revistei de cultură universală „Constelații diamantine”, Nicolae Mareș propune, sub titlul „Nicolae Iorga în conștiința urmașilor, în evoluția evenimentelor de după moartea sa”, o evocare a marelui istoric și gânditor român, abordând și tristul adevăr că „Două generații postbelice nu i-au citit vasta și impresionanta operă, fiindcă lucrările i-au fost interzise de proletcultisti, veniți la putere, unii din ei pe tancuri sovietice”.
Nicolae Iorga este, desigur, recunoscut, în egală măsură, ca personalitate universală, având o operă monumentală ce depășește barierele timpului – însă conjuncturile trecătoare sau jocurile politice pot influența chiar și o figura marcantă.
Totodată, personalități remarcabile precum Mircea Eliade, Alice Voinescu, Liviu Rebreanu și Tudor Arghezi au avut intervenții și mărturii care au contribuit la readucerea lucrurilor pe un drum firesc.
„Ceahlăul prozei românești” a fost expresia prin care Geo Bogza l-a elogiat pe autorul peste 100 de volume, semnatar al acestor opere.
Critici renumiți, precum Titu Maiorescu, Tudor Vianu, Eugen Lovinescu, Perpessicius, Garabet Ibrăileanu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, George Călinescu și alții, au analizat profund opera sadoveniană, evidențiind nuanțele și profunzimile acesteia.
Alături de citate reprezentative din opiniile acestor critici, autorul materialului efectuează o „călătorie biografică” amplă, pe bază atât de propriile reflecții, cât și de considerații ale biografilor și exegeților săi.
Sub simbolul familiar „Jocul minții”, Doina Drăguț prezintă cititorului câteva poezii din volumul omonim, apărut în 2022. Abordând aceleași teme ale experienței umane, privite printr-o lentilă filosofică, profund meditativă, autoarea face tranziții între tărâmul transcendent și cel terestru cu o grație caracteristică poeților de idei: „o imensă singurătate / într-o oră comprimată / în puncte ce converg / spre limita unui înțeles / ascuns în sine însuși” (Ora comprimată). Sau: „trec vibrând / în zbor interior / cu un opal / în vechi oval / ce deschide clipe / adâncite în mister (…) spre o ultimează finalitate / ce transcende / spre revelatoare / înveșnicire” (Zbor lăuntric).
Este extrem de încurajator că, în peisajul cultural contemporan, în care adeseori doar premiile contează, iar laureații devin (uneori peste noapte) adevărați piloni, cineva își asumă misiunea de a privi și din alte perspective, mai apropiate de adevăr în interpretare despre importanța și poziția în aristocrație a distincțiilor.
Mai precis, Christian W. Schenk semnează eseul „Premiul Nobel pentru literatură – între responsabilitate și recunoaștere”, în care, cu claritate, arată faptul că echivalentul nemuririi în imaginarul colectiv asociat cu acest premiu este, în realitate, extrem de relativ. Distincția a fost acordată, din 1901 încoace, atât titanilor literaturii, cât și unor nume care, paradoxal, s-au estompat în memoria publicului. Autorul remarcă că laureați precum Hemingway sau Faulkner au urmat drumuri mai dificile în continuare, în timp ce Herta Müller „în loc să fie recitită pentru valorile literare, a fost revendicată de discursuri politice privind dictatura, făcând ca opera sa să devină pretext pentru controverse extraculturale”.
Relevând faptul că „lumii îi stă în nevoie un „cel mai important scriitor” al momentului”, chiar dacă literatura nu poate fi definită prin ierarhii sportive, și evidențiind exploatarea politică uneori implicată în decernarea acestor distincții, autorul încheie cu o reflecție personală, la fel de îndrăzneață pe cât de adevărată: „Premiul Nobel oferă glorie pentru o zi, însă literatura dă semnificație pentru secole. Cei care nu disting această diferență pierd ambele”.
Total de acord. Permiteți-mi o singură observație personală, adresată cititorului care a parcurs aceste rânduri. Ce au în comun autorii Lucian Blaga, Aldous Huxley, Vladimir Nabokov, Lev Tolstoi, Cesare Pavese, Virginia Woolf, Julio Cortázar, Jorge Luis Borges, Clarice Lispector și Franz Kafka? Răspuns: faptul că NU au fost laureați cu Premiul Nobel pentru literatură. Q.e.d.
Sub titlul „Umbrele aruncate peste proza eminesciană”, Mihai Batog-Bujeniță ridică o temă interesantă, privită dintr-un unghi diferit și tratată cu delicatețe: multe opinii despre marele poet, prozator și publicist Eminescu, interferează cu viața personală a acestuia, anumite aspecte (reale sau inventate) nefiind recomandabile pentru expunere publică, iar pe de altă parte, proza eminesciană este subevaluată în comparație cu alte genuri literare.
Desigur, poezia eminesciană este cea mai cunoscută, însă nu trebuie să minimalizăm importanța și valoarea prozei.
„De ce?”, se întreabă corect autorul. Poate că unii critici, precum Garabet Ibrăileanu sau Eugen Lovinescu, au împământenit prejudecata că proza lui Eminescu nu s-ar ridica la nivelul poeziei sau al publicisticii, însă esențial rămâne capacitatea cititorilor de a evalua și înțelege în întregime creația marelui poet și prozator.
Ediția este ilustrată cu reproduceri realizate de pictorul român Adrian Brănișteanu, despre care Filip Tudora dedică la final un medalion, sub genericul „Picătură de pictură”.
De asemenea, semnează: Ion Popescu-Brădiceni, Al Florin Țene, George Petrovai, Marin I. Arcuș, Gh. Duca, Mădălina Virginia Antonescu, Ionuț Țene, Ecaterina Negara, Lucia Cosmina Vlad, Titina Nica Țene, Carmen Manea, Dan Busuioceanu, Iulian Chivu, Petru Ababii, Carmen Stoianov, Ioan Voicu, Luca Cipolla, Thomas Csinta, Const. E. Ungureanu, Mircea Tomescu, Stoica Lascu, Florentin Smarandache, Răzvan Ducu.
Autor Mihai Gîndu