În urmă cu patru ani, regizorii Mihai Gavril Dragolea și Radu Constantin Mocanu, împreună cu activistul Tiberiu Boșutar, au fost atacați și agresați fizic în pădure de către 12 indivizi, în timp ce documentau tăierile ilegale de lemn. Până în prezent, agresorii nu au fost trași la răspundere, deși sunt cunoscuți de autorități. În filmul „După cioate”, cei doi cineaști reconstruiesc nu doar episodul de violență care i-a marcat, ci și realitatea unui activism expus riscurilor.
- „Am fost lovit cu doi pumni în obraji și m-am aruncat într-o groapă pentru a apela la autorități”, povestește Mihai Dragolea, într-un interviu pentru HotNews.
- „Sunt dezamăgit de rezultatul ulterior, și anume faptul că autorii nu au fost sancționați, iar eu intuiesc că situația se va menține aceeași. Din păcate, am prevăzut acest lucru de la început, și am continuat”, declară Radu Mocanu.
- „După Cioate” / „Tooth and Nail”, documentar regizat de Mihai Gavril Dragolea și Radu Constantin Mocanu, a avut premiera internatională la Festivalul de Film de la Cracovia și va fi lansat în cinematografele din România începând cu 28 noiembrie.
„După cioate” explorează fragilitatea mecanismelor de protecție ale statului și vulnerabilitatea celor care apără pădurile. Filmările, realizate între 2021 și 2023 în munții Sucevei, încep prin a prezenta statistici alarmante: „România deține cele mai extinse suprafețe de păduri virgine din Uniunea Europeană. Conform Inventarului Forestier Național (2007-2018), în România se tăiau anual 38,6 milioane de metri cubi de lemn, în timp ce autoritățile raportau oficial doar 18,6 milioane.”
Peisajele naturale prezentate în cadre sunt perturbate de mafia lemnului și de riscurile la care se expun cei care încearcă să denunțe abuzurile. Regina pădurilor și activistul Tiberiu Boșutar sunt victimele unor astfel de acte violente. Cei trei au fost agresați în pădure de către 12 indivizi, camerele filmând distrugerea echipamentelor și pierderea înregistrărilor. Deși agresorii au fost identificați, cazul rămâne nesoluționat până în prezent.
Filmul este construit din fragmente, amintiri și materiale recuperate, oferind privitorului o perspectivă asupra modului în care s-a ajuns aici.
„După Cioate” nu analizează numai un caz nesoluționat, ci ilustrează filtrele fricii, negocierile curajului și cum se pierde, uneori definitiv, încrederea și memoria, într-o societate în care activismul implică riscuri personale.
Natura devine un personaj central în narațiune, iar Mihai mărturisește că „nu știe dacă are puterea de vindecare”, dar îl fascinează „părțile de sălbăticie din locuri neașteptate”, în timp ce Radu afirmă că „natura se regenerează dacă i se permite”, însă avertizează că pădurile intens exploatate necesită o „reevaluare a modului în care se practică silvicultura”, pentru a rezista presiunilor actuale.
„A fost o experiență dificilă”
– Ați început să documentați „haiducii digitali”, oameni obișnuiți care își riscă siguranța pentru a expune ilegalitățile din păduri. Ce v-a atras în povestea lor și cum ați perceput-o ca fiind relevantă pentru experiențele personale, motiv pentru care ați ales să o urmăriți?
– Mihai Gavril Dragolea: Am fost atrași de romantismul acestor „haiduci” ai mediului. Exact cum ați spus, activiștii digitali din Bucovina mi s-au părut o mișcare ecologică autentică, inițiată de la nivelul comunității. Am proiectat aspirațiile mele în acești tineri curajoși, fiind atunci foarte interesat de problemele mediului și pădurilor. Eram aproape obsedat de ecologie. Ulterior, lucrurile s-au mai echilibrat, iar eu continui să fiu aproape de natură, chiar dacă nu la aceeași intensitate. Mă regăsesc în ei, în modul lor de implicație și povestire, fapt care m-a determinat să realizez un film despre această temă.
– Radu Constantin Mocanu: În 2021, activismul digital era amplu prezent online, răspândit în mai multe județe din țară; urmăream live-uri din Alba, Suceava, Argeș. În acea perioadă, comunitatea de pe Facebook s-a consolidat, iar aceste transmisiuni erau foarte urmărite. Activitățile lor includeau supravegherea tirurilor în timpul nopții și vizionarea live-urilor până în zorii zilei, creând o implicare emoțională evidentă.
Inițial, totul a fost online, însă au atras atenția presei și a autorităților, devenind un fenomen recunoscut public.
– Cum a evoluat percepția voastră despre curaj în timpul realizării filmului?
– Mihai: Nu pot spune că am fost curajos. Tiberiu e un om extrem de curajos, nu se teme de nimic, spune tot ce gândește. Eu nu am acest curaj. În urma incidentului, am fost lovit și am suferit o traumă, dar am continuat, chiar dacă am fost amenințat și bătut. Tiberiu nu a putut accepta această amenințare și a insistat să mergem mai departe, iar astfel am avut parte de experiențe dure.
– Radu: În timpul filmărilor, nu m-am considerat neapărat curajos, ci mai degrabă conștient de riscuri. Uneori, senzațiile de pericol m-au făcut să simt teamă, dar ulterior am realizat că unele reacții erau mai mult semne ale impulsivității sau ale curajului celor din jur.
– Ați colaborat strâns cu Tiberiu Boșutar, o figură centrală și controversată (care ulterior a intrat în politică ca deputat AUR). Cum a fost această colaborare și ce v-a motivat să continuați cu povestea și perspectiva lui?
– Mihai: La început, a fost o experiență extrem de dificilă. Eram entuziasmat de Tiberiu și de popularitatea sa mediatizată. Am început filmările și ne-am întâlnit cu diferiți oameni care aveau diverse motive pentru denunțuri. La un moment dat, am avut dubii asupra motivației sale și a celor care îl însoțeau, având impresia că există ranchiunile și motive ascunse.
Mi-am luat o oarecare distanță, însă Radu a continuat să documenteze. La un moment dat, am avut cu el o misiune în Bucovina, unde am fost implicați într-un conflict violent. Bătaia ne-a întărit experiența și a consolidat povestea.
– Radu: În zona filmării, am interacționat cu mai multe persoane implicate în activitățile legate de tăieri și denunțuri. Tiberiu era deja cunoscut și urmărit online, apăruse în materiale realizate de diverse medii. La acea vreme, nu exista controverse majore ci, dimpotrivă, era deschis despre activitatea sa cu exploatarea lemnului și modul său de disimulare a ilegalităților. Era un expert în estimarea volumului de lemn, fiind solicitat pentru verificări și depistarea ilegalităților.
Filmul începe însă cu atacul în pădure, apoi revine în timp pentru a explica modul în care s-a ajuns acolo. În proces de condensare a narațiunii, am renunțat la unele elemente pentru a păstra esența poveștii, centrul fiind acțiunea violenței din pădure.
„Doi pumni în obraji și o cădere într-o groapă”
– Atacul în pădure a fost o experiență traumatizantă. Cum trăiți astăzi cu această întâmplare?
– Mihai: Mi-am primit doi pumni în obraji și m-am aruncat într-o groapă pentru a apela la autorități. Eram convins că atacatorii îl vor ucide pe Tiberiu, moment în care am acționat instinctiv. Cea mai mare inconștiență a fost că nu știam exact locul, zona fiind plină de puțuri de adâncime, relicve dintr-o mină abandonată. Mă gândesc acum că a fost o greșeală gravă să mergem acolo, mai ales cu un copil.
– Radu: Nu păstrez multe amintiri clare despre trauma în sine. În film, mă vezi filmând cu telefonul în acele momente, dar nu-mi amintesc ce făceam atunci. Câteva zile mai târziu, am descoperit imaginile în telefon și am realizat ce s-a întâmplat. În mod dezamăgitor, autorii agresiunii au rămas nepedepsiți, iar situația probabil nu se va schimba. Am prevăzut acest lucru dinainte și am continuat filmările.
– Cum ați reușit să transformați această experiență dureroasă într-un film care transmite mai mult decât povestea unei traume?
– Mihai: Radu a avut ideea de a filma plantarea de puieți pe un teren moștenit, ceea ce a fost util pentru a depăși trauma. Nu voiam să filmez într-un loc personal, dar am făcut-o pentru a vedea cum evoluează o pășune lăsată în pace de om. E un experiment despre regenerarea naturii, despre viața animalelor și învățarea de la natură. În film, glumesc că vreau să fie acolo animale, dar toate amintirile mele din acea zonă sunt legate de prezența vieții.
– Radu: Cred că este firesc să arătăm că, în ceea ce privește cei care au comis agresiuni, evoluția juridică va fi minimală. Am filmat și procesul de replantare, ca o încercare de a repara ceea ce s-a distrus, acolo, în pădurea copilăriei lui Mihai. Este o acțiune simbolică, dar și o modalitate de a încerca refacerea unei legături cu natura.
„Procesul de înțelegere este mai valoros decât etichetarea”
– Ați menționat că filmul surprinde o „zonă gri” și că oamenii nu sunt exclusiv buni sau răi. Ce v-a determinat să priviți această moralitate ambiguă din spatele tăierilor ilegale?
– Mihai: Realitatea e adesea complexă, nu poate fi simplificată în binare. Discursul despre tăieri ilegale a dus și la politici care nu întotdeauna sprijină natura. La o proiecție la Brașov, un reprezentant WWF a menționat că, prin astfel de discuții, s-a pentru multă finanțare pentru împăduriri, dar uneori comunitățile locale, care au trăit în armonie cu pădurea, sunt ignorate. În aceste zone, oamenii au păstrat pădurile intacte și doresc să le protejeze, însă actualmente nu li se permite tăierea lemnului, iar fondurile au fost direcționate către proiecte de plantare, fără a sprijini comunitățile tradiționale.
– Radu: Nu cred că situația poate fi simplificat într-o optică bine/rău. Oamenii sunt complecși și, uneori, chiar nu conștientizează motivele acțiunilor lor. În povestiri, încercăm să găsim un protagonist în care publicul să poată investe încredere și empatie. Adevărul este mult mai nuanțat, iar înțelegerea profundă a motivelor poate aduce revelații mai valoroase decât judecățile rapide.
Percepția de a privi totul dintr-o poziție neutru-empatică oferă un mod de a învăța și a corecta greșelile, în loc să etichetăm și să respingem fără nuanțe. Procesul de înțelegere, în esență, este mai bogat decât simpla aplicare a unei etichete.
– În cazul în care cazul agresiunii nu a fost soluționat și un agresor rămâne necunoscut, ce reflecții aveți despre această situație?
– Mihai: În timpul unei audieri la Vatra Dornei, polițistul și avocații ne-au tratat cu indiferență, chiar cu zâmbete, în condițiile în care scenele erau extrem de violente. La spital, lângă Radu, se afla un bărbat cu capul plin de sânge, care a plecat după ce și-a revenit, iar situația denotă neputința sistemului.
– Radu: Cel care a spart echipamentul și m-a lovit nu a fost identificat, deși există înregistrări clare. Într-un proces ulterior, avocatul nostru a cerut să se autoincrimineze, însă persoana respectivă a recunoscut inițial implicarea, apoi a retractat, invocând posibilă necunoaștere a consecințelor. Situația rămâne incomplet elucidată și nesoluționată.
„Adevărul are o forță cathartică, dar mai trebuie pregătiți pentru el”
– În privința autorităților și a combaterii tăierilor ilegale, cum percepeți rolul lor și dacă au existat schimbări pozitive în ultimii ani, sau sistemul rămâne corupt la interior?
– Radu: Am urmărit din distanță evoluția legislativă și am observat că, pentru a proteja natura, e nevoie de o schimbare a mentalității societății. Natura trebuie recunoscută ca un drept fundamental, nu doar ca o resursă de exploatat. În Europa, există inițiativa „Legea restaurării naturii”, care sper să impulseze acest proces.
– Ați afirmat că „în România, apărând pădurile, te pui în pericol”. Cum pot fi susținute acei activiști care continuă să lupte pentru această cauză, menținând vie și alertă această mișcare? Ce sfaturi specificați pentru ei?
– Mihai: Să cunoască terenul înainte de a acționa, să fie informați despre zonele unde intră, persoanele implicate și riscurile. E important să nu se aventureze în situații necontrolate și să aibă întotdeauna o strategia clară, să evite riscurile inutile. În pădure, imprevizibilitatea poate fi mare, iar siguranța trebuie prioritară.
– Radu: Să se asocieze cu organizații de mediu, să urmeze proceduri legale și să nu acționeze singuri. Organizațiile dispun de experiență, avocați și resurse pentru a sprijini inițiativele civice. Este esențial să nu se expună riscurilor inutile, urând o reacție emoțională spontană. Într-un cadru organizat, protecția și eficiența sunt mai mari, iar continuitatea mișcărilor civile se păstrează. Totodată, orice acțiune trebuie să fie legală pentru a nu compromite cauza și siguranța participanților.
– Privind în urmă, ce învățăminte ați desprins din realizarea filmului „După Cioate”? Despre frică, despre adevăr, despre oameni, și despre modul în care mai poate fi spus adevărul într-o lume ostilă acestei realități?
– Mihai: Frica poate fi salutară, dacă ne face să fim mai precauți. În film, am învățat că adevărul se poate spune chiar și atunci când filmezi personaje sau situații incomode, asumându-ți propria perspectivă. În plus, e important să fii sincer cu tine însuți pentru a povesti corect.
– Radu: Adevărul are o putere de eliberare, dar și de afectare. Uneori, nu suntem pregătiți pentru el; poate înălța unii, dar îi și rănește pe alții. Mulți preferă să ascundă adevărul sau să înșele, mai degrabă decât să-și accepte propriile imperfecțiuni. În final, nu contează cine ești cu adevărat, ci cum reușești să îi convingi pe ceilalți că ești așa. Manipularea și iluzia pot crea o impresie de putere, dar adevărul, dacă e bine urmărit, ne oferă o înțelepciune durabilă și profundă.