Într-o emisiune difuzată în direct de Gândul, profesor universitar doctor Dan Dungaciu, analist, sociolog și expert în geopolitică, face o comparație istorică pentru a clarifica o dilemă actuală, conflictul dintre activism și pasivitate.Urmărește integral această emisiune a lui Marius Tucă.
Invitat în cadrul emisiunii prezentate de Marius Tucă, profesor universitar doctor Dan Dungaciu oferă o perspectivă istorică asupra provocărilor cu care s-au confruntat românii, pentru a explica o dilemă din politica modernă. El discută despre două categorii de persoane: activiști și pasiviști. Potrivit lui, activiștii, precum Ioan Rațiu, sunt cei care aleg să lupte direct și să combată inamicii. Prin acțiunile lor, adaugă Dungaciu, aceștia conferă legitimitate sistemului pe care îl contestă.
„Îmi amintesc, în perioada Imperiului Habsburgic, după așa-numitul Pact de la 1867, Transilvania a fost integrată în Regatul Ungariei. Ardelenii, membri ai Partidului Național Român, se gândeau cum să acționeze. Existau două tabere: unii erau activiști, iar alții pasiviști. Activistii afirmau: Luptăm pe teren. Sunt ilegitimi, sunt ilegali, nu respectă normele europene, nu acționează conform regulilor, dar participăm în Dieta Maghiară, învățăm limba maghiară, ținem discursuri în Parlament, candidăm și contestăm pe terenul adversarilor. Pasiviștii considerau că sunt ilegali, iar acțiunile lor sunt inadmisibile, pentru că nu recunosc drepturile noastre ca români și ca majoritate românească. Ei evitau participarea în Parlament, nu se implicau în campanii și nu polemicau cu adversarii. În schimb, mergeau direct la Viena, la împărat, și se plângeau acolo. Înființau asociații culturale, precum Astra, reprezentative pentru curentul pasivist.
Analistul politic explică în contrast că pasiviștii refuzau să lupte pentru a nu oferi sistemului respectiv legitimitate. Dungaciu utilizează această metaforă pentru a descrie cele două tipuri de alegători: cei care votează și își exprimă opinia, chiar dacă legitimează astfel procesul electoral, și cei care, pentru a evita sprijinirea sistemului, aleg să nu își exercite dreptul de vot.
„Alții, precum Ioan Rațiu de la Turda, susțineau participarea la Dieta Maghiară, iar Partidul Național Român a fost prins în această tensiune. Până în 1892, când s-a trimis Memorandumul către împăratul din Viena, a fost un gest pasivist: nu ne ducem la Budapesta, ci mergem direct la Viena, pentru a arăta cât de mult suntem oprimați. Însă acest act a fost al pasiviștilor, iar Partidul Național Român și-a asumat această strategie. Este o temă veche: cum ne confruntăm cu răul? Îi opunem rezistență, legitimizându-l, sau renunțăm și îi permitem să-și continue activitatea?
Au existat dezbateri în cadrul partidului nostru despre această atitudine. Toți cei implicați în alegeri la București erau activiști, iar pasivismul era pus sub semnul întrebării, fiind motivat de întrebări legitime, precum: De ce alegerile locale din București nu sunt considerate legitime, spre deosebire de cele prezidențiale?
