Filmul „Nu mă lăsa să mor” regizat de Andrei Epure relatează povestea unei femei care decedează în fața blocului, iar vecinii descoperă că nu o cunosc cu adevărat. Într-un interviu pentru publicul HotNews, regizorul afirmă că pelicula a fost inspirată dintr-o experiență reală trăită de prietena sa. Ulterior, a realizat că această temă, a singurătății, rezonează cu mulți spectatori. „La o proiecție la Zilele Filmului Românesc, o doamnă din Chișinău a fost profund afectată de ideea că trăim într-o lume în care copiii nu mai participă la înmormântarea părinților”, afirmă Andrei Epure.
- Statisticile indică că 1 din 6 persoane globale suferă de singurătate, fenomen care, împreună cu izolarea socială, poate duce la afecțiuni și contribuie la 871.000 de decese anual la nivel mondial. În România, 3 din 5 persoane în vârstă din mediul urban trăiesc diferite forme de singurătate.
Andrei Epure, născut în 1989, a absolvit scenaristică și filmologie la UNATC „I.L. Caragiale”. În 2021, a lansat scurtmetrajul „Interfon 15”, având premiera la Festivalul de la Cannes, în care explorează singurătatea și alienarea socială, povestind cazul unei vecine găsită decedată într-un bloc, despre care locatarii doar bănuiau identitatea. În timpul așteptării ambulanței, doar o studentă (Cosmina Stratan) rămâne alături de cadavru, apoi părăsește scena.
„Un strigăt împotriva uitării”
Filmul lansat în 2025, prezentat la Locarno în secțiunea dedicată noilor voci ale cinematografiei, a avut premiera în cinematografe pe 5 decembrie și continuă povestea din „Interfon 15” într-un stil întunecat, neo-horror, lent și sugestiv, cu accente de umor ironic.
Firul narativ a fost scris de Epure împreună cu iubita sa, Ana Gheorghe, și pornește de la o experiență reală din viața acesteia, pe care o descrie astfel:
„Într-o zi de iarnă, pe malul mării, o vecină solitară și neumblată a decedat chiar în fața ferestrei apartamentului meu. Mama mea a găsit-o și a solicitat intervenția de urgență. Am realizat că nu îi cunoșteam numele adevărat, îi spuneam doar porecle. A fost prima persoană decedată pe care am văzut-o, iar imaginea aceea m-a urmărit ani întregi. I-am povestit lui Andrei despre această întâmplare și a rămas marcat de ea. Împreună, am inventat numele „Isabela” și i-am scris povestea.” Gheorghe subliniază că esența filmului „Nu mă lăsa să mor” stă în femeia ale cărei decese o face mai vizibilă pentru comunitate decât orice altă prezență în viața ei. „Filmul reflectă asupra relației noastre cu moartea, îmbinând realismul social cu suprarealismul. În esență, reprezintă un strigăt împotriva uitării”, adaugă ea.
Acțiunea începe într-un decor cu note fantastic, în care nu e clar dacă urmează un horror sau nu – Isabela (Elina Löwensohn) sună la interfon, dar nu poate comunica, iar nimeni nu răspunde. A doua zi, Cosmina Stratan, în rolul Mariei, o găsește moartă sub o fereastră de la parter, sune la ambulanță, iar împreună cu câțiva vecini, se întreabă cine a fost ea cu adevărat.
Filmul urmărește încercarea protagonistului de a organiza înmormântarea, expunând birocrația morții, de la drumurile la morgă și obținerea certificatului de deces, până la achiziționarea locului de veci. Pelicula nu se bazează mult pe dialoguri, dar devine apăsătoare prin cadre lungi, tăceri și expresivitatea personajelor.
Este ca și cum o piatră grea se așază pe piept în timp ce o privești, fiind dificil de suportat, dar în același timp captivant. Frumusețea filmării și a conceptualizării contrastază puternic cu tema morții și solitudinii.
1 din 6 persoane din lume este afectată de singurătate
Tematica din „Nu mă lăsa să mor” se regăsește în date globale și naționale, dintr-un raport realizat de Kantar pentru Asociația „Niciodată Singur – Prietenii Vârstnicilor”: 1 din 6 oameni la nivel mondial suferă de singurătate, fenomen care, alături de izolare socială, poate duce la probleme de sănătate și la 871.000 decese în fiecare an. În România, 3 din 5 persoane în vârstă din mediul urban (65+) trăiesc în diferite forme de singurătate.
Filmul, filmat în 26 de zile în Eforie, Mangalia, Neptun, Olimp și București, are potențialul de a stimula reflecția asupra morții personale și a modului în care ne trăim viața – ceea ce lasă în urmă și cine a rămas alături până la final.
– Care a fost experiența de a lucra împreună cu Ana Gheorghe, ca parteneri de viață și co-scenariste, pentru a transforma o experiență reală într-un film? Cum te-a afectat personal această poveste pentru a o transpune pe ecranele mari?
– Andrei Epure: Ana mi-a relatat despre vecina ei acum mult timp. La început de carieră, eram studenți și am notat relatarea în carnet. În timp, diverse evenimente și despărțiri ne-au schimbat, însă povestea a rămas vie în mintea noastră, devenind o sursă de inspirație pentru film.
Ne-am construit un context fictiv în jurul acestei experiențe, încercând să redăm senzația inițială trăită de Ana în copilărie, dar și anxietățile actuale ale adulților.
– De ce ați combinat genul horror/neohorror cu accente comice și cum ați regăsit tonul right între absurd, macabru și tandrețe? Ce ați dorit să transmiteți prin această abordare?
– Inspirat de lectura mitologiei românești, în special a volumului „Dușmani și Prieteni ai omului” de Tudor Pamfile, am fost fascinat de lejeritatea tonului care combina candoare, umor și elemente macabre într-o relație bizară și seducătoare. Această sensibilitate m-a făcut să aduc în film un stil care surprinde aceste nuanțe și pluralisme.
– Singurătatea reprezintă probabil adevăratul antagonist al filmului. Cum percepeți amploarea acesteia în România și ce întrebări doriți ca publicul să își pună după vizionare?
– Este un aspect care mă emoționează profund. Nu am întrebări fixe, prefer să mă las surprins. La o proiecție recentă, o doamnă din Chișinău a fost șocată de ideea că trăim într-o lume în care copiii nu participă la înmormântarea părinților. Tema singurătății este și în sunet, fiind utilizat un cântec al păsării Kauai ōʻō, ultima înregistrare a unei specii disparute, simbolizând singurătatea și imposibilitatea de a fi uitată. Filmul are și o nota de speranță.
„Filmul românesc contemporan în continuă efervescență”
– Pelicula are un ritm lent și o atmosferă încărcată. A fost o alegere intenționată pentru a pune spectatorul în intimitatea trăirilor personajelor?
–Am dorit un ritm care să permită inclusiv momente de tăcere și priviri de lungă durată. Mi se pare surprinzător și amuzant cum liniștea poate deveni jenantă și cum spațiile goale pot sugera frică. În artă, conceptul de horror vacui, frica de vid, implică umplerea fiecărei suprafețe cu detalii, dar pentru ca liniștea să aibă greutate, este nevoie de răbdare, de durată. Astfel, timpul devine aproape iritant sau sedativ.
– Considerați umorul negru un mecanism specific românesc sau o metodă universală de a face față situațiilor extreme?
– Nu pot spune cu certitudine dacă e specific românesc, dar știu că în România există constant oportunități de a-ți exersa simțul umorului, iar acest lucru a influențat și filonul filmului. Într-un moment din film, personajul Maria avea o criză de râs în situații improbabile, dar aceste momente au fost eliminate în montaj. Pentru mine, este fundamental ca orice creație să aibă măcar o rezervă de umor. După Ionesco, comicul are și o latură tragică.
„Singura industrie profitabilă din acest oraș fictiv sunt serviciile funerare”
– Moartea vine adesea însoțită de o birocrație apăsătoare. Ce v-a atras atenția în modul în care instituțiile și procedurile pot amplifica singurătatea unui destin?
–Am vrut să abordez moartea din multiple perspective, atât emoționale, cât și mai puțin personale. Procedurile instituționale, deși pot fi reci, oferă uneori o senzație de siguranță, ca o falsă certitudine a unui sistem. În film, am descris moartea și ritualurile aferente în termeni economici, nu teologici. Am creat chiar o imagine a unei firme de pompe funebre, mândri de sediul său impunător, într-un oraș fictiv unde aceasta pare a fi singura afacere profitabilă.
– Ați menționat că „anumite aspecte nu pot fi comunicate, ci doar interpretate”. Cum ați aplicat această idee în film și cum v-a influențat relația cu personajele și tema fragilității umane?
–Îmi place să construiesc personaje care exprimă mai mult decât spun efectiv, deseori transformând dialogul în monolog interior. Încerc să surprind momente de ruptură și situații în care personajele se contrazic în speranța găsirii unei revelații sau unei prețioasei gândiri de moment.
– Cazul public al Cristinei Țopescu a captat atenția și rămâne în conștiința colectivă. Ce credeți că reflectă această realitate despre societate și cum se oglindește în cinematografie?
–Cred că ne suntem foarte absorbiți de propriile probleme, încât nu mai restă mult spațiu pentru ceilalți. În timpul unei plimbări cu tramvaiul, câțiva pasageri comentau anunțul despre decesul Cristinei Țopescu, implicându-se în speculații. Observația mea a fost că, la nivel de imanen, ajungem să post-factum să ne proiectăm povești despre vedete, iar discuțiile devin mai mult introspective și personale, decât despre cazul în sine.
„Filmul nostru transmite un mesaj de intimitate și speranță”
– Pentru debut, selecția de la Locarno reprezintă o recunoaștere importantă. Cum v-a influențat această experiență și ce semnificație are pentru cariera dumneavoastră?
–Este o mare satisfacție ca filmul să fie prezentat la Locarno, mai ales că este primul festival la care particip. În plus, așteptarea a fost încununată de un sentiment de încheiere a unui ciclu. Mulțumesc echipei de selecție pentru apreciere și încurajare.
– Cum percepeți evoluția cinematografiei românești actuale? Care sunt noile voci promițătoare și ce ar putea fi adus îmbunătățit în ecosistemul filmului?
–Observ o energie și un spirit inovator în peisajul cinematografic recent, cu filme precum „Dinți de lapte”, „Ink Wash” sau „Viitor luminos”. Aș vrea să urmăresc și lucrările colegilor precum Mihai Ghiță sau Emil Vasilache. Reglementările și finanțările din sistemul actual sunt în proces de reformare, cu accent pe transparență și sprijin pentru regizorii emergenți, indiferent de palmares.
– Filmul are și o dimensiune socială, colabrând cu „Niciodată Singur – Prietenii Vârstnicilor”. Ce soluții propuneți pentru combaterea singurătății și cum poate ajuta cinematografia în mobilizarea oamenilor?
–Susținem activitatea asociației, care, în ultimii ani, oferă sprijin și demnitate vârstnicilor. Pelicula servește drept un mesaj de intimitate și speranță adresat celor aflați în izolare. În perioada sărbătorilor, când singurătatea devine și mai apăsătoare, campania „Când „Silent Night” nu este un colind, ci o sentință” atrage donații pentru persoanele fără îngrijire și le oferă companie și sprijin real în momente importante.