Din păcate, nu am avut oportunitatea de a admira talentul acestui remarcabil actor în piesele de teatru jucate pe scenele din București sau în filmele sale de succes, deoarece am fost plecat pentru mai mulți ani din țară în diverse misiuni din domeniul diplomației și relațiilor internaționale. Pot afirma cu sinceritate: întotdeauna urmăresc cu plăcere emisiunile TVR intitulate Gala umorului, care l-au păstrat pe Marin Moraru în memoria colectivă. În același timp, nu ratez nicio ediție din ciclul Teatru TV, în care marele nostru actor apare frecvent ca o expresie exemplară a amintirii durabile.
Astfel, vin cu o sugestie pe care o consider a fi oportună și rezonabilă: promovarea periodică în cadrul Telecinematecii, o programare de amploare a “Televiziunii Române”, ce are o dimensiune națională și internațională; este bine cunoscut faptul că există multe zone rurale sau semi-izolate, precum cele montane, unde locuitorii nu au acces la sistemul de televiziune privat prin cablu.
Actorul căruia i-am dedicat acest articol s-a născut la 31 ianuarie 1937, în București, într-o familie modestă; a copilărit în cartierul Giulești, tatăl său fiind vopsitor de vagoane la “Căile Ferate Române”. Sub îndrumarea tatălui, a urmat cursurile “Școlii C.F.R.”, profilul Întreținere Drumuri și Poduri; acolo, destinul l-a pus în contact cu regizorul Mihai Dimiu, care organiza echipa teatrală de amatori a acelei școli; tânărul primește primul rol important din viața sa în piesa scriitorului sovietic A.S. Makarenko, Steaguri pe turnuri. După finalizarea studiilor, a fost repartizat la Brașov, pentru activități de întreținere a unei secțiuni de cale ferată, iar ulterior, după un an, a reușit transferul ca tehnician la Uzinele “Grivița Roșie” din București.
Deși s-a înscris și a fost admis la “Institutul Politehnic”, Marin Moraru a ales să urmeze cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică “Ion Luca Caragiale”, unde, după un prim insucces, a fost admis direct în anul al doilea, la clasa profesoarei Dina Cocea, datorită faptului că anterior participase la cursuri ca audient și nu primise note. Împreună cu Gheorghe Dinică, Marin Moraru a absolvit instituția, interpretând rolul lui Agamiță Dandanache din piesa O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale.
Cariera sa teatrală a evoluat prin multiple etape:
- 1961-1964: “Teatrul Tineretului”, interpretând în Pigulețe plus cinci fete de Constantin Bratu, Chirița în provincie de Vasile Alecsandri și Ocolul Pământului de Pavel Kohout;
- 1965-1968: “Teatrul de Comedie”, având roluri în Troilus și Cresida de William Shakespeare, Capul de rățoi de George Ciprian și Umbra de Evgheni Swartz;
- 1968-1971: Teatrul “Lucia Sturdza Bulandra”, interpretând personaje din D’ale carnavalului de Ion Luca Caragiale, Nepotul lui Rameau de Denis Diderot și Transplantarea inimii necunoscute de Alexandru Mirodan;
- 1971-1974: Teatrul Național “I.L. Caragiale”, jucând rolurile Zanetto din Veneția și Marinarul în Trei frați gemeni de Antonio Matarazzo și Leon Schwartz în Un fluture pe lampă de Paul Everac;
- 1990-2006: Teatrul Național “I.L. Caragiale”, interpretând personaje din Azilul de noapte de Maxim Gorki, Take, Ianke și Cadâr de Victor Ion Popa, Ultima oră de Mihail Sebastian și Egoistul de Jean Anouilh;
- 1998-1999: Teatrul “Odeon”, cu roluri precum Titircă în O noapte furtunoasă de Ion Luca Caragiale și Pustnicul, Seicul Masud în Saragosa după Jan Potocki.
Mai mult, prestigioasa sa activitate a continuat în perioada 2007-2014 în proiecte de televiziune, interpretând personaje din Inimă de țigan, Regină, Iubire și Onoare, Pariu cu viața, O nouă viață și Momente și schițe.
Ecranele cinematografice au fost martorii talentului excepțional al lui Marin Moraru, reflectându-i o serie de apariții memorabile în filme precum Haiducii de Dinu Cocea (1965), Un film cu o fată fermecătoare de Lucian Bratu (1966), Maiorul și moartea de Alexandru Boiangiu (1967), Răzbunarea haiducilor de Dinu Cocea (1968), Un comisar acuză (1974), Ringul (1983), de Sergiu Nicolaescu, Actorul și sălbaticii de Manole Marcus (1974), Toamna bobocilor (1975), Iarna bobocilor (1977) de Mircea Moldovan, Faleze de nisip de Dan Pița (1982), Cuibul de viespi de Horea Popescu (1986), Chirița în Iași de Mircea Drăgan (1987), și În fiecare zi mi-e dor de tine de Gheorghe Vitanidis (1987).
La Teatrul Național Radiofonic, Marin Moraru s-a distins în piese precum Capul de rățoi de George Ciprian, Vizita bătrânei doamne de Friedrich Dürrenmatt, Șiretenia și dreptatea judecătorului de Alejandro Casona și Veciniada de Ion Băieșu.
Între 1974 și 1980, Marin Moraru a desfășurat o activitate didactică intensă ca profesor universitar la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică “Ion Luca Caragiale” din București.
Artistul român a fost decorat cu numeroase distincții, printre care: Ordinul Național “Serviciul Credincios” în grad de Mare Cruce, titlul de “Doctor Honoris Causa” al I.A.T.C. “Ion Luca Caragiale”, Premiul de Excelență al revistei “VIP”, Premiul “Ion Popescu Gopo” pentru întreaga carieră, o Stea pe Aleea Celebrităților din Piața Timpului, Premiul de Excelență la Festivalul Internațional de Film “Transilvania” și titlul de “Societar de Onoare” al Teatrului Național din București.
Anul 2013 a fost marcat de lansarea volumului autobiografic “Suntem ce sunt amintirile noastre” în cadrul Târgului de carte “Gaudeamus”. Această lucrare reflectă amintirile și experiențele actorului, într-o lumină a vocației excepționale manifestate atât pe scenele teatrului, cât și pe peliculele cinematografice. Criticul Răzvan Moceanu apreciază: “A fost un model de profesionalism în cultura națională. Modest și jovial, plin de emoție și vitalitate, Marin Moraru a câștigat iubirea și respectul publicului, demonstrând că respectul pentru meserie și valorile naționale sunt fundamentale pentru o artă autentică.”
Am admirat o fotografie online care m-a impresionat profund: Marin Moraru înconjurat de mari actori precum Mircea Albulescu și Radu Beligan. Era locul pe care merita să-l ocupe și, dincolo de timpul material, a trecut în Eternitate, păstrându-și locul în istoria teatrului românesc. Într-o altă imagine, Mars Moraru și o fetiță zâmbind împreună, stând pe un pat de lemn în mediul rural, îmi sugerează că cel puțin în gândurile sale, artistul nu a avut niciodată propriul copil cu care să împartă bucurii și întrebări ale acelei frumoase perioade. Marin Moraru a fost cu adevărat “un actor genial cu suflet de copil”, cum îl caracteriza un critic teatral.
La 21 august 2016, cortinele teatrelor din România au căzut pentru totdeauna: Marin Moraru a plecat dintre noi, cel care a reușit să aducă în sufletele celor din jur zâmbete și resurse de optimism, fără a cere nimic în schimb. A fost un suflet curat și generos, întotdeauna dorind să împartă lumina și emoția, atât pe scenă, cât și în fața camerelor de filmat, în semn de respect și dragoste pentru arta sa.
Autor: Dan Mihai Bârliba