Flancul estic al NATO, care începe de la Norvegia și Finlanda în zona Arctică și se extinde până la România și Bulgaria la Marea Neagră, pare, la prima vedere, o linie geopolitică coerentă în confruntarea strategică a Alianței cu Rusia. Majoritatea statelor din această regiune sunt membre NATO și ale Uniunii Europene, cu excepția Norvegiei, care nu face parte din UE, dar este foarte bine integrate în piața unică și aliniate cu Bruxelles-ul.
Această coerență geopolitică este însă relativ recentă. Finlanda a aderat la NATO în 2023, iar Suedia a urmat același pas. România și Bulgaria au intrat în Uniunea Europeană în 2007. Deși această zonă are o importanță strategică majoră pentru securitatea Europei, realitatea flancului estic rămâne un construct incomplet, marcat de diferențe între nord și sud.
Nordul, un model de cooperare militară și economică
În partea de nord a flancului estic, țările din regiune au dezvoltat o cooperare avansată. Acestea sunt reunite în jurul forței expediționare conduse de Marea Britanie, numită Joint Expeditionary Force (JEF). Cooperarea implică state precum Marea Britanie, Olanda, țările baltice, Polonia și statele nordice.
Această colaborare a dus la crearea unei capacități reale de reacție rapidă și coordonare eficientă. Statele sunt deja testate în exerciții comune și au dezvoltat mecanisme pentru răspunsul la amenințări hibride sau maritime. În 2024, a fost activat un mecanism comun pentru protejarea infrastructurii submarine.
De asemenea, aceste țări au inițiat programe comune de achiziții militare și lanțuri de aprovizionare integrate. Aceste măsuri au ca scop reducerea barierelor comerciale și împărtășirea inovațiilor tehnologice, pentru a crea o forță militară interoperabilă, în care echipamentele și personalul sunt utilizabile universal.
Relațiile politice dintre aceste state sunt solide, fiind constant consultate în privința amenințărilor. Există o viziune comună asupra securității și o cultură strategică bazată pe solidaritate și încredere reciprocă.
Sudul, fragmentat de rivalități și neîncredere
În contrast, partea sudică a flancului estic, incluzând Slovacia, Ungaria, România și Bulgaria, precum și alte state din spatele liniei frontului, precum Cehia sau statele din Balcani, are o imagine mai fragmentată.
Istoria comunistă și rivalitățile vechi între aceste state influențează lipsa de coeziune. În pofida unei amenințări comune din partea Rusiei, interesele naționale și competițiile politice pentru influență în Washington sau Bruxelles blochează o alianță solidă.
Inițiative regionale de colaborare, cu rezultate limitate
Două proiecte majore de cooperare sunt formatul București Nine (B9) și Inițiativa celor Trei Mări (3SI). Ambele au fost create în 2015 ca răspuns la anexarea Crimeei de către Rusia și sunt susținute în principal de Polonia și România.
B9 funcționează ca o platformă politică de coordonare în cadrul NATO, dar fără rezultate concrete semnificative în plan militar sau diplomatic. Influența efectivă în deciziile strategice aparține marilor puteri precum SUA, Marea Britanie, Franța sau Germania.
Inițiativa celor Trei Mări are un caracter mai practic, concentrându-se pe dezvoltarea infrastructurii în Europa Centrală și de Est, între Marea Baltică, Adriatică și Marea Neagră. În decursul unui deceniu, fondul de investiții al acestei inițiative a mobilizat aproximativ 800 de milioane de euro, sumă moderată raportată la nevoile de infrastructură ale regiunii, estimate la sute de miliarde de euro.
Proiectele implementate sunt utile, dar impactul lor strategic rămâne limitat, iar progresul este lent.
Potențialul nevalorificat al regiunii
Situația actuală reflectă un potențial încă nevalorificat pentru regiunea est-europeană. Atât B9, cât și Inițiativa celor Trei Mări, ar putea deveni factori de echilibru în Europa Centrală și de Est dacă resursele și viziunile ar fi consolidate.
B9 ar putea accelera dezvoltarea capacităților de apărare și interoperabilitatea între state, iar Inițiativa celor Trei Mări ar putea impulsiona proiecte infrastruturale majore și integrarea economică a regiunii.
În prezent, însă, aceste inițiative rămân insuficiente pentru a transforma regiunea într-un bloc regional puternic în cadrul Uniunii Europene, fiind limitate de capacitatea de a organiza un răspuns comun și de a-și influența propriul viitor.