Sarah Kirkland Snider, compozitoare americană în vârstă de 52 de ani, a susținut recent că depresia nu trebuie asociată cu mitul artistului chinuit, explicând că, în cazul său, atunci când depresia apare, încetează să mai creeze. Artista a povestit în interviu despre cum a reușit să depășească perioadele dificile provocate de afecțiuni mentale și migrenele cronice.
Snider a fost inclusă în lista The Washington Post a celor mai bune 35 de compozitoare de muzică clasică și este recunoscută pentru muzica ei descrisă de criticii internaționali drept „extatică” și „revoluționară”. În anul 2025, a scris libretul și muzica pentru prima operă, „Hildegard”, bazată pe viața călugăriței din Evul Mediu, considerată una dintre cele mai influente personalități ale Europei medievale. Premiera a avut loc la LA Opera și a fost desemnată „Critic’s Pick” de către New York Times.
Origini și casa copilăriei
Snider a crescut într-o casă în care muzica pop era predominantă, ascultând artiști precum The Beatles, Fleetwood Mac, Joni Mitchell și Stevie Wonder. Părinții ei, deși nu muzicieni, iubeau muzica, tatăl fiind manager de investiții și mama angajată într-o organizație nonprofit din domeniul sănătății. Provenind din medii tradiționale din Sud, părinții aveau concepții conservatoare referitoare la rolurile de gen și la viață, fără conexiuni cu lumea artelor.
Primii pași în muzică și pasiunea pentru pian
De la vârsta de trei sau patru ani, Sarah a manifestat o atracție puternică pentru pian, retrăgându-se pentru a cânta și inventa melodii acasă sau la vizite la bunici, care dețineau un pian. În timp, a început să cânte la violoncel și chitară, dar pianul a rămas instrumentul principal. Încă de mică, pianul i-a oferit un refugiu, un spațiu privat pentru exprimare și creație.
Procesul creativ și influențele
Snider afirmă că pornește mereu de la dorința de a asculta propria muzică. Începe prin improvizație sau plimbări, fiind influențată de starea de spirit și experiențele momentane. Ea consideră că distincția între muzica clasică și pop a fost exagerată și a explicat că mulți compozitori de muzică clasică au fost influențați de muzica populară chiar până în secolul XX. Visează la muzică ca pe un spectru vast, folosit pentru a spune povești și pentru a transmite emoții autentice.
Lupta cu anxietatea, depresia și migrenele
Snider a vorbit deschis despre dificultățile generate de anxietate severă și episoade recurente de depresie, fiind diagnosticată cu tulburare depresivă majoră și tulburare de anxietate generalizată. În ciuda acestei situații, ea precizează că medicamentele antidepresive au avut un impact pozitiv, permițându-i să aibă o perioadă extrem de prolifică din punct de vedere creativ. A subliniat că, pentru ea, depresia nu a reprezentat un impediment în procesul artistic, ci dimpotrivă, a fost o sursă de clarificare și de intensificare a exprimării.
Snider a explicat că migrenele cronice au fost o problemă acută din copilărie, fiind enervantă și stigmatizantă, mai ales pentru că reprezentau o problemă asociată cu femeile, iar stereotipurile considerate desuete amplificau dificultățile. Deși a ascuns inițial durerea și a minimalizat simptomele, în timp a realizat că vorbirea deschisă despre această afecțiune contribuie la reducerea stigmatizării, mai ales după sugestiile neurologului său. Muzica a reprezentat pentru ea o cale de vindecare, o metodă de a-și distra atenția de la durere și de a simți că depășește limita suferinței.
Importanța sprijinului și evitarea rușinii
Artistul accentuează importanța de a cere ajutor și de a nu resimți rușine față de problemele psihice sau fizice. Ea menționează că, în calitate de părinte, înțelege mai bine că nicio problemă nu este vina copilului și că fiecare se află într-o situație complexă, influențată de factori genetici și de mediu. Încurajează comunicarea deschisă și acceptarea, considerând că speranța și sprijinul pot face diferența în recuperare.
Valoarea sensibilității și echitatea de gen
În cariera sa, Snider a fost nevoită să depășească scepticismul profesorilor care i-au spus că ar trebui să compună „mai masculin”. Ea consideră că stereotipurile legate de expresia sensibilității și vulnerabilității la femei sunt toxice și vechi. Pentru a contracara aceste prejudecăți, și-a îmbrățișat propria sensibilitate și emoție, promovând ideea că exprimarea autentică nu trebuie să fie limitată de gen.
Referindu-se la viitor, ea admite că muzica clasică rămâne un domeniu încă predominant masculin, însă a observat o schimbare semnificativă în ultimele decenii. Consideră că există un număr tot mai mare de modele feminine de succes, ceea ce-i dă speranță că, în final, echitatea va fi atinsă, și a subliniat faptul că muzica, fiind cea mai viscerală și emoțională formă de artă, a avut mereu nevoie de contribuțiile femeilor.
Hildegard von Bingen, simbol al femeii puternice
Alegerea de a crea o operă despre Hildegard von Bingen a fost inspirată de curiozitatea față de viața și realizările acesteia, stimulată de lectura cărții „Migraine” a lui Oliver Sacks. Snider și-a dorit să transmită un mesaj despre femeile puternice și despre curajul de a-și urma propria vocație, chiar și în condiții de opoziție puternică din partea structurilor de putere.
Povestea Hildegard rămâne relevantă, afirmă artista, fiind un exemplu despre cum o femeie poate înfrunta și depăși obstacolele legate de gen, boală și îndoială de sine. În operei sale, artista a ales să pună accentul pe momentul în care Hildegard și-a riscat totul pentru a-și urma chemarea divină, aducând în prim-plan și dragostea ei pentru o colegă călugăriță, Richardis von Stade.
Muzica și lumea
Snider consideră muzica ca fiind o formă de religie și spiritualitate, un balsam pentru suflet, care a susținut-o în perioade dificile, oferindu-i sentimentul de a transcende durerea. Ea crede că muzica are puterea de a rămâne un refugiu pentru mulți oameni și susține că, deși domeniul muzicii clasice are încă de înfruntat prejudecăți, profunzimea și diversitatea sa pot oferi o perspectivă autentică asupra experienței umane.
Cu privire la starea globală, ea este îngrijorată de instabilitățile multiple și de valorile antiumane aferente politicii actuale, dar consideră că generațiile tinere trebuie să devină lideri pentru a corecta direcția. În opinia sa, în era inteligenței artificiale, aportul uman va deveni și mai valoros, iar sprijinul pentru arte va fi esențial pentru menținerea expresiei creative.
Snider încheie afirmând că, în ciuda provocărilor financiare, lumea muzicii clasice se va deschide către noi posibilități, pregătită pentru o nouă epocă a accesibilității și diversității artistice.
