Prețurile pentru operele de artă contemporană se formează în funcție de percepție, reputație și raritate, explică un artist român. Acestea depind de istoricul profesional, participarea la expoziții, premii și vânzările anterioare, precum și de susținerea galeriei sau colecționarilor. Piața de artă stabilește nivelul inițial de preț, iar licitațiile mari influențează semnificativ cotațiile.
Primul contact cu piața și experiența artistului
Adrian Dică a avut primul contact cu vânzarea unei opere în timpul anului final de facultate. O lucrare a fost selectată să reprezinte facultatea la un simpozion internațional găzduit la Parlament. În sală, un reprezentant al BRD, Philippe Lhotte, a exprimat dorința de a cumpăra lucrarea pentru colecția băncii.
Artistul a cerut un preț de opt sute de euro, conform unui prag informal găsit în cataloagele de licitații. Banca a acceptat imediat, fără negocieri sau consultări, ceea ce l-a surprins pe artist.
Percepția asupra prețurilor și evoluția lor
Ulterior, Adrian Dică a înțeles că prețul de atunci nu se baza pe o logică de piață solidă, ci pe un mit transmis oral în facultate. În anii următori, a vândut un tablou pentru 2.800 de dolari în New York și o lucrare care a fost adjudecată pentru 6.000 de lire în Marea Britanie, după procesoare de selecție și jurizare.
Lucrarea din seria despre tomberoane, inițial gândită pornind de la conceptul de cost de oportunitate, a fost una dintre cele mai scumpe. Prețurile la export, de exemplu, diferă semnificativ de cele din România, fiind stabilite conform pieței internaționale, recunoașterii și istoricului de vânzări.
Strategii de stabilire a prețurilor
Artistul aplică o regulă strictă: prețurile locale și cele internaționale nu trebuie să se amestece. El consideră că dacă cere prea puțin acasă, riscă să devalorizeze operei din portofoliu, iar dacă percepe prea mult în altă țară, se poate pune întrebarea de ce nu se poate lucra la fel și în România.
Astfel, prețurile sunt calculate pentru fiecare piață în parte, pe baza realizărilor anterioare, participărilor la expoziții, premiilor și vânzărilor din trecut.
Refuzuri și praguri de vânzare
Un exemplu: un ofertant a propus o mie de euro pentru o lucrare similară vândută anterior cu de două-trei ori mai mult. Artistul a refuzat, explicând că o vânzare la un preț foarte mic de acum poate duce la deprecierea retroactivă a pieselor achiziționate anterior.
De asemenea, a refuzat o ofertă de 1.500 de euro pentru un tablou evaluat la 3.000 de dolari în Statele Unite, motivând că diferența de preț nu justifică lucrul și că profitul net ar fi foarte mic, chiar insignifiant comparativ cu munca depusă.
Comisioane și relația cu galeria
Artistul face un calcul: cu comisionul standard de 50%, suma ajunge să fie jumatate din prețul cerut. El consideră acest procent justificat dacă galeria depune eforturi reale pentru promovarea și găsirea cumpărătorilor.
El a refuzat oferte de exclusivitate cu salariu fix, afirmând că libertatea de a alege și de a-și păstra autonomia artistică sunt priorități pentru el, chiar dacă acest lucru înseamnă să-și gestioneze singur traseul profesional.
Organizarea propriei cariere
Artistul și-a construit un „ecosistem” în jurul picturii, incluzând activități de design grafic, cursuri de pictură pentru adulți și expoziții mici, pentru a nu depinde exclusiv de vânzarea unui tablou anume.
Atelierul său are cheltuieli lunare de 300 de euro numai pentru utilități, iar recent a renunțat la un spațiu mai mare, considerând că chiria de 500 de euro nu mai justifica investiția. Costul unei pânze este de 50 de euro, iar artistul lucrează în serii de 10-15 piese, doar o parte dintre acestea fiind vândute.
Costurile și vizitele pentru informare
El menționează că pentru a fi la curent cu scena artistică contemporană, trebuie să viziteze fizic expoziții. De exemplu, a făcut o călătorie de 500 de kilometri pentru a vedea operele unui pictor expuse la Paris, pentru a înțelege mai bine contextul și tendințele.
Lipsa mecanismelor instituționale și impactul asupra artiștilor
Artistul atrage atenția asupra lipsei unui mecanism instituțional în România pentru sprijinirea artiștilor. De exemplu, Uniunea Artiștilor Plastici oferă premii din buget, dar acestea sunt rezervate unui cerc restrâns de nume consacrate, nefiind suficiente pentru formarea unui preț just pentru artiști emergenți.
El amintește că în Irlanda de Nord și Belgia există programe pilot prin care artiștii pot beneficia de rente lunare de 600-700 de euro, condiționate de dovezi de activitate, rezultatele fiind creșterea tranzacțiilor și a calității lucrărilor, însă asemenea opțiuni nu există în România.
Reflexii asupra rolului pieței și a democrației în artă
Artistul susține că în artă nu există un model pur democratic sau capitalist, deoarece centralizarea afectează libertatea artistului, iar piața liberă poate subevalua sau supraevalua opere, dacă nu are capacitatea să distingă valoarea reală.
El explică că fiecare artist trebuie să își stabilească propriul preț, învățând din experiențe acumulată prin refuzuri și ofertări multiple, precum cea a primei sale vânzări, făcută cu un număr de atelier și o ancoră formulată dintr-un mit de profesor.
