Impunerea unei taxe pe veniturile din publicitate ale companiilor digitale mari, după modelul german, este analizată de specialiștii români. Aceștia discută aspecte precum cadrul legal internațional, posibilele încasări și impactul asupra bugetului României.
În mai multe state europene, giganții digitali sunt taxați prin taxe pe servicii digitale (DST). În Franța, Italia și Spania, cota este de 3%, iar în Austria de 5%. Sunt stabilite și pragul minim al veniturilor globale și locale pentru companiile vizate.
„Germania intenționează o cotă de 10% pentru platforme precum Google și Facebook, argumentând că aceste firme profită de infrastructura locală și au profituri mari, dar nu plătesc taxe semnificative. În Franța, există o propunere de majorare a taxei la 5% din venituri, însă nu a fost aplicată. În Italia, anul trecut, încasările au fost sub 500 de milioane de euro, iar în Franța se estimează 800 de milioane de euro”, explică un consultant.
„În România, piața de publicitate digitală a fost estimată la puțin sub 300 de milioane de euro anul trecut. Doar o parte din această sumă este generată de giganții vizați. O cotă de 3% ar putea aduce venituri sub 10 milioane de euro, chiar și luând în considerare o eventuală creștere a pieței în acest an”, apreciază specialistul.
Problema legislației în urma evoluției tehnologice
Un avocat specializat în fiscalitate a detaliat contextul juridic internațional privind taxarea plăților către nerezidenți.
„Legislațiile naționale prevăd impozite cu reținere la sursă pentru anumite venituri plătite nerezidenților. Acest lucru se aplică dobânzilor, dividendelor, redevențelor și altor servicii. Însă, legislația a rămas în urmă față de evoluția tehnologică.”
Avocatul menționează că convențiile internaționale de evitare a dublei impuneri sunt benefice pentru împărțirea dreptului de impunere a veniturilor și pentru evitarea dublei taxări, care afectează activitățile economice.
„Companiile evită statele unde ar exista dublă impunere. Însă, în convenții, plățile pentru servicii digitale sunt considerate profituri din activitate și sunt impozitate doar în statul beneficiar. Nu putem reține aceste taxe în prezent din cauza acestor convenții.”
„Ar trebui să considerăm un fel de „sediu permanent digital”, chiar dacă platformele nu au o prezență fizică în țară. Având în vedere că aceste plăți sunt în general B2B (business-to-business) pentru publicitate și nu doar pentru utilizări personale, ar trebui ca statele să taxeze o parte din aceste sume pentru a compensa scăderea bazei de impunere în țara plătitorilor.”
O cotă de 10% pe venituri, analizată în Germania unde impozitul pe profit este de 25%, este considerată prea mare pentru contextul român.
„Această cotă este prea ridicată. Trebuie luate în considerare costurile acestor companii. Având un impozit pe profit de 16%, marja profitului trebuie să fie corectă. Dacă marja se situează la 30%, o taxă peste 5% nu este justificată.
„Germania are un impozit mai mare pe profit. La noi este de 16%, în timp ce în Germania este de 25%, ceea ce ar putea explica cota mai mare propusă de Germania.”
O taxă asemănătoare cu impozitul pe viciu
Un analist economic consideră această taxă ca fiind similară cu impozitul pe viciu.
„Ideea nu este nouă, este aplicată în alte țări. Aplicarea ei poate fi dificilă, datorită necesității colaborării companiilor. În plus, este asemănătoare unei taxe pe viciu, fiind un consum de bunuri nenecesare. În concluzie, este o idee atipică.”
Analistul consideră că este dificilă estimarea cifrei de afaceri și, implicit, a veniturilor care ar trebui taxate fără cooperarea companiilor.
„Consider propunerea exotică. Nu rezolvă probleme majore și nu este o abordare clasică.”
