Unii cititori își pot aminti o scenă dintr-un film al lui Bernardo Bertolucci, „1900”, ce surprinde conflictul de clase din Lombardia rurală și ascensiunea fascismului și comunismului în Italia.
În această scenă, tânărul Olmo (fiul unui fermier arendaș) și tânărul Alfredo (fiul proprietarului) conversau pe fondul zgomotului constant al viermilor de mătase, care ronțâiau frunzele de dud, producând un sunet asemănător ploii torențiale.
Cel mai mare producător mondial de mătase în epocile moderne a fost Japonia, cu o tradiție îndelungată în prelucrarea mătasei, „importând” sericultura din Coreea în secolul al VII-lea. Însă, industria japoneză a mătasei a atins apogeul la începutul perioadei postbelice. În anii 1950, Japonia era principalul exportator mondial de mătase brută și țesături din mătase, mătasea reprezentând cel mai important produs exportat, conform volumului „Economie comestibilă”.
Japonia nu s-a mulțumit cu această poziție. A visat să concureze cu Statele Unite și Europa în domenii precum siderurgie, construcții navale, automobile, produse chimice, electronică și alte ramuri industriale considerate „avansate”.
Însă, din punct de vedere tehnologic, țara era în urmă. Prin urmare, guvernul japonez a protejat producătorii locali din aceste industrii de concurența externă, impunând taxe vamale mari asupra importurilor și interzicând companiilor străine să funcționeze în acele sectoare.
De asemenea, guvernul a direcționat credite către firmele naționale din aceste industrii, obligând băncile să ofere finanțări, chiar dacă erau mai profitabile alternativele precum creditele imobiliare, cele de consum, sau împrumuturi pentru industrii deja consolidate.
Aceste politici au provocat critici ample, atât în interiorul, cât și în exteriorul Japoniei.
Criticii au subliniat că Japonia ar fi avut beneficii mai mari prin concentrarea pe textile, ca mătasea, la care era mai pricepută, și importând produse precum oțel și autoturisme. Acelasi autor susține acest punct în lucrarea sa.
Protejarea firmelor ineficiente, de exemplu în industria auto (cum ar fi Toyota și Nissan), prin taxe vamale pentru mașinile străine, determina fie prețuri mai mari pentru vehiculele importate, fie consumatori satisfăcuți de produse locale, dar de calitate și design mai slab.
De asemenea, direcționarea artificială a creditelor către industrii ineficient organizate, asemenea producției auto, diminuează fondurile disponibile pentru industrii eficiente, menționate în prealabil.
Argumentul este valabil doar până la un punct. Pe termen lung, o țară își poate moderniza potențialul de producție și îmbunătăți performanțele în domenii în care este mai puțin competitivă.
Este nevoie de investiții în tehnologie, dezvoltarea forței de muncă și cercetare științifică, însă este posibilă transformarea. Japonia a fost dovadă, în industria auto, siderurgie, electronică și în alte numeroase domenii.
În anii 1950, Japonia nu putea concurența pe plan mondial în aceste industrii, dar până în anii 1980, a devenit un lider mondial în multe sectoare.
Este necesară o perioadă semnificativă (cel puțin două decenii) pentru o țară să-și modifice capacitățile de producție. O schimbare fundamentală nu apare în contextul liberului schimb. Într-un astfel de cadru, actorii ineficienți și imaturi dintr-un sector nou aparținut vor fi eliminați de rivalii mai puternici.
Protejarea companiilor incipiente ale unei țări dezvoltate, în speranța că vor ajunge competitive, este cunoscută drept argumentul „industriei incipiente”.
Acest termen sugerează o similitudine între progresele economice și maturizarea unui copil. Ne îngrijim urmașii până când pot fi competitivi pe piață. Argumentul afirmă că statul unei țări cu economie emergentă ar trebui să protejeze și să susțină industriile noi, până când își dezvoltă capacitățile și pot rivaliza cu concurenții de pe arena internațională.
Teoria industriei incipiente nu a provenit din Japonia. De fapt, a fost elaborată în Statele Unite, de către primul secretar al trezoreriei, Alexander Hamilton, celebrul om de stat care este portretizat și pe o bancnotă de zece dolari. Hamilton argumentează în favoarea protecției „industriilor la început” împotriva concurenților străini mai evoluați, pentru a stimula dezvoltarea industrială americană.
Sunt importante influențele politicile protecționiste britanice din secolul al XVIII-lea, și în special cele din timpul domniei lui Robert Walpole. Marea Britanie și Statele Unite, în fazele incipiente de dezvoltare, au fost mai degrabă protecționiste decât adepte ale liberului schimb. Abia după atingerea supremației industriale, au adoptat liberul schimb.
Cu excepția unor excepții, precum Țările de Jos și (până la Primul Război Mondial) Elveția, toate țările prospere – de la Belgia și Suedia la sfârșitul secolului al XIX-lea, până la Japonia, Coreea și Taiwan la sfârșitul secolului al XX-lea – au folosit protecția industriilor incipiente pentru perioade lungi, pentru a promova dezvoltarea economică.
Totuși, protecția industriilor incipiente nu garantează succesul economic. Ca și în cazul copiilor, aceste industrii pot eșua în dezvoltare dacă sunt crescute inadecvat. În numeroase regiuni în curs de dezvoltare din anii 1960 și 1970, protecția a fost excesivă, făcând producătorii interni mulțumiți dar nemotivându-i că se îmbunătățească. Țările care au gestionat cu abilitate protecția industriilor incipiente, cum ar fi Japonia și Coreea, au încercat să evite acest scenariu prin reducerea graduală a protecției pe măsură ce companiile s-au dezvoltat.
Fără protecția industriei incipiente, țările considerate odată țări cu economie minoră – Marea Britanie în secolul 18, SUA, Germania și Suedia în secolul 19 sau Japonia, Finlanda și Coreea în secolul 20 – nu ar fi devenit puteri economice majore.