Se spune că suntem chemați să îmbrățișăm noutatea.
De acord, cu o singură condiție: ca inovația să aducă cu adevărat beneficii, utilitate și progres. Dacă însă, sub masca noutății, încercăm să adoptăm lucruri inutile sau chiar dăunătoare, trebuie să ne menținem principiile care s-au dovedit a fi eficiente de-a lungul timpului.
Voi prezenta trei exemple de inovații care mi se par discutabile, și voi argumenta punctul meu de vedere.
Am întâlnit, în diverse contexte, conceptul de „creație literară colectivă”, în care mai mulți autori colaborează la aceeași operă sau unde opera este preluată și continuată de diferiți autori.
Îmi accept ideea că poate exista un coautor într-un scenariu de film sau documentar.
Însă, extinderea acestui concept până la semnarea unei opere de către zeci de indivizi sau preluarea și continuarea ei la nesfârșit mi se pare exagerat și dăunător.
Știm cu toții că inspirația ne poate deschide porți către concepte superioare sau către un imaginar bogat, unde sunt adunate toate informațiile și faptele existente. Apoi, prin talentul nostru, redăm și interpretăm într-o formă artistică ceea ce recepționăm din această sursă.
Această viziune este unică și îi aparține fiecărui autor, ceea ce-l diferențiază.
Prin urmare, împărțirea unei opere cu mulți alți autori sau pretenția de a prelua viziunea unuia și a o transmite altuia, mi se pare absurd și dăunează actului creativ.
De la spectacol interactiv la spectacol erotic
De asemenea, am citit cu surprindere despre studiul posibilității unui tip de cinema sau teatru interactiv, unde spectatorul să poată alege finalul. Dincolo de motivațiile comerciale, această idee mi se pare o greșeală.
Finalul este alegerea creatorului (regizorul sau scenaristul) și reprezintă împlinirea operei. Așa cum, dacă admitem religia, omul este împlinirea creației divine.
Dacă spectatorul nu este mulțumit, poate exprima dezaprobarea în diferite medii, sau poate opta pentru un scenariu diferit.
Dar ca spectatorul să dicteze finalul înseamnă a distruge opera, și a o face într-un mod aleatoriu, fără garanții.
Autorul autentic scrie pentru public
Autorul autentic scrie pentru cititori, deși scrie și pentru el însuși. Nimic nu l-ar deranja mai mult decât să știe că cititorii nu apreciază opera, că sunt nemulțumiți. Dar, de asemenea, consider că nu ar trebui să-și schimbe stilul artistic, chiar dacă opera nu are un succes comercial.
(Există autori recunoscuți și după deces). Pentru că scriitura reprezintă viziunea lui, imaginația lui, și pe acestea nu le poate schimba. Atunci când scrie, scriitorul se eliberează de o povară și împărtășește o viziune unică, poate animat de un impuls creativ. Nu scrie pentru a se conforma așteptărilor cititorului, deoarece ar însemna să se mintă pe sine și pe cititor.
Spectacole erotice
În sfârșit, am întâlnit inovații, cum ar fi spectacole erotice sau invitatii la săli de lectură unde publicul citește în pijamale. Toate acestea par mai degrabă manifestări de snobism și superficialitate decât acte artistice.
Toată această „mascaradă” care pretinde o apropiere de public face un deserviciu artei. Știm că erotismul adecvat poate fi un element artistic, dar excesul îi va dăuna sigur teatrului.
Actorul de teatru urcă pe scenă pentru a-și identifica cu personajul și a reda emoții, nu pentru a se dezbrăca.
Despre lecturile în pijamale, ce aş putea spune?
Mă tem că și copiii vor râde de unele astfel de manifestări, o amenințare pentru valorile autentice ale artei.
Dacă tinerele generații sunt expuse doar la goana după câștig material și la sexualizare excesivă, cum ar putea să-i atragă valorile autentice?
Din acest punct de vedere, ne aflăm într-un regres evident.
Autor: Mihai Gîndu
Citește și: O săptămână la Berlin