Instanțele judecătorești au anulat definitiv decizia de înregistrare fiscală automată a unui sediu permanent în România pentru o companie nerezidentă, stabilind o jurisprudență de referință în domeniul TVA, din perspectiva noțiunii de sediu fix. Decizia a fost obținută de avocații de la D&B David și Baias, cu suportul specialiștilor PwC România în materie fiscală.
Judecătoria a constatat că decizia fiscală de înregistrare a fost emisă cu o încălcare gravă a dreptului la apărare, deoarece autoritatea fiscală nu a audiat entitatea nerezidentă, drept garantat atât de legislația națională, cât și de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Mai mult, decizia de înregistrare nu a fost fundamentată în fapt și în drept, ci s-a bazat pe constatări din alte acte de inspecție emise pentru un alt contribuabil (partenerul comercial român al nerezidentului), fără o analiză independentă.
Astfel, decizia definitivă clarifică o practică tot mai frecventă în inspecțiile fiscale privind TVA: stabilirea existenței unui sediu permanent al unui nerezident în România exclusiv pe baza constatările realizate la partenerul comercial din România, fără audierea entității vizați și fără o motivare proprie a autorității fiscale.
Judecătoria a anulat definitiv o decizie de înregistrare fiscală emisă pentru o entitate nerezidentă, reținând că dreptul la audiere garantat de legislație și jurisprudența UE nu poate fi ignorat, motivând și că organul fiscal nu poate dispune de atribuții contrare legii organice. Mai mult, instanțele au constatat lipsa justificării în motivarea deciziei și au evidențiat că un ordin ANAF nu poate contrazice legislația în vigoare.
În speță, autoritatea fiscală a argumentat că notificarea și audierea entității nerezidente nu mai sunt necesare atunci când decizia se bazează pe constatările unei echipe de inspecție fiscală, chiar dacă această inspecție a vizat o altă societate, adică partenerul comercial din România. Instanțele au respins aceste argumente, arătând că excepția prevăzută de OPANAF nr. 2921/2016 se aplică doar verificărilor făcute direct la contribuabilul urmărit a fi înregistrat fiscal, unde dreptul la audiere a fost deja exercitat în cadrul inspecției și discuției finale.
Decizia de înregistrare fiscală s-a bazat pe afirmații generale, precum că societatea nerezidentă „dispun de suficiente resurse tehnice și umane pentru a avea un sediu permanent în România”, fără identificarea acestor resurse, fără prezentarea adresei sediului suplinit, fără descrierea operațiunilor realizate și fără probe proprii.
Un element de relevanță în soluție a fost situația partenerului român. Actele de impunere emise împotriva acestuia, cele care au stat la baza deciziei de înregistrare fiscală a nerezidentului, au fost anulate de două ori (prin refacerea inspecției fiscale), în baza aceluiași motiv: lipsa probelor concludente privind existența unui sediu permanent al nerezidentului în România, prin intermediul resurselor partenerului. În cele din urmă, chiar autoritatea fiscală a invalizat concluzia existenței sediului fix, după refacerea inspecției fiscale, anulând în mod fundamentat decizia de înregistrare fiscală a nerezidentului.
Din punct de vedere material, avocații de la D&B David și Baias au argumentat în fața instanței că criteriile de sediu fix stabilite de jurisprudența CJUE sunt respectate, în special principiile din hotărârea C-533/22 – SC Adient Ltd & Co. Kg: relațiile de afiliere și prestările de servicii auxiliare nu sunt, prin ele însele, decisive, iar resursele umane și tehnice trebuie să fie distincte de cele utilizate de partenerul român pentru furnizarea continuă de servicii în beneficiul nerezidentului. Resursele care sunt presupuse a genera un sediu fix trebuie să fie implicate efectiv și regulat în operațiuni impozabile efectuate în statul membru unde se presupune că s-ar afla sediul, pentru a se confirma această ipoteză.
Pe scurt, instanța evidențiază că aceeași resursă nu poate fi, în același timp, parte din prestație și beneficiar al serviciilor, ceea ce face imposibilă stabilirea unui sediu fix dacă nu există dovezi concrete că angajații partenerului din România au negociat, încheiat sau executat contracte în numele nerezidentului, sau dacă nerezidentul dispune în mod efectiv de resursele entității din România în același mod în care gestionează propriile resurse. Lipsa acestor dovezi conduce la concluzia că sediul fix nu există.
Consecințele practice sunt clare. Pentru autoritatea fiscală, metoda de a „transmite” concluziile inspecției făcute la partenerul român pentru a determina existența unui sediu fix al nerezidentului este închisă. În viitor, inspecțiile fiscale vor trebui să utilizeze probe directe asupra resurselor umane și tehnice, să controleze și să evidențieze utilizarea lor efectivă în operațiuni locale, să audieze contribuabilul și să întocmească o motivare completă, în fapt și în drept. Stabilirea locului de desfășurare a operațiunilor și, implicit, a persoanei obligate la plata TVA trebuie să se bazeze pe fapte verificabile, nu pe prezumții din relații comerciale sau acționariat.
Pentru contribuabili, această hotărâre oferă un ghid solid de apărare: invocarea dreptului la audiere, cerința motivării și respectarea rigorii probatorii – fapte concrete, probe ale resurselor pentru sediul fix, fluxuri operaționale și frecvența activităților, documentare detaliată arătând caracterul auxiliar al resurselor din România, precum și faptul că operațiunile comerciale (negociere, contractare, facturare) se desfășoară în afara țării.
Soluția obținută în această cauză reprezintă o realizare remarcabilă, într-un cadru juridic de o complexitate excepțională, soluționată după mai mult de cinci ani de proces.
Articol susținut de PwC România