„Casa dinamitei”, recent adăugată pe Netflix, mi-a amintit de „Melancholia” (2011) regizat de Lars von Trier, care a fost inclus în filmele apocaliptice, deși nu are legătură cu pericolul nuclear sau cu politicile mondiale. Pelicula compară planeta distrugătoare cu depresia, reprezentând sfârșitul lumii ca pe un spectacol de o frumusețe tragică.
Dacă regizoarea Kathryn Bigelow și scenaristul Noah Oppenheim au utilizat tehnica narativă inspirată din „Rashomon” (1950), prezentând același eveniment (ultimele 18 minute înainte de impactul unei rachete nucleare necunoscute îndreptate spre SUA) din patru perspective diferite – evitând redarea catastrofei – Lars von Trier transformă apocalipsa existențială într-o grandioasă demonstrație vizuală, care pregătește și încheie filmul.
Planeta albastră denumită Melancholia, despre care se știe că va trece pe lângă Pământ, nu preocupă invitații reuniți într-un castel luxos pentru a celebra uniunea Justine (Kirsten Dunst) și Michael (Alexander Skarsgård), proaspăt căsătoriți.
Dar traiectoria planetei evoluează incorect. Ea vine spre Pământ și devine tot mai mare.
Justine știe că vine spre ei
Ea suferă de ceea ce odinioară se numea melancolie – adică depresie, cea mai răspândită tulburare psihică din zilele noastre. Poate și de hipersensibilitate, deoarece i se aplică ceea ce Elisabeta, împărăteasa Austriei (Sissi), afirma în filmul biografic „Corset” (2022): „Nu am nimic de care să mă agaț în afară de mine, iar asta îmi cere uneori un efort uriaș”.
Justine depune eforturi pentru a părea normală (probabil a auzit de multe ori: „Ceva e în neregulă cu tine”), dar manifestă o luciditate excesivă. Asta este, în esență, depresia: conștientizarea că, la scară cosmică, totul este efemer.
Toate lucrurile cu care ne agățăm – familia, cariera, iubirea, banii, hobby-urile, trecutul, cauza înalte, viciile – toate încearcă să ne distragă de la adevărul fundamental: totul e trecător. Sunt iluzii.
„Nimic nu contează: descoperire excepțională, de care nimeni nu a știut să profite”, scria Emil Cioran în „Demiurgul cel rău”, iar Justine afirmă surorii sale adaptabile, Claire (Charlotte Gainsbourg): „Suntem singuri. Viața există doar pe Pământ, și pentru o perioadă limitată.”
Interesant, apropierea planetei o echilibrează pe Justine, în vreme ce pe ceilalți îi determină să cedeze disperării.
Cine cunoaște nenorocirile în avans are o conștientizare lucidă în situații limită
Anxioșii își consumă energia gândindu-se la cele mai negative scenarii, urmând ca, dacă o calamitate chiar se produce, să fie epuizați fizic și psihic, nemaiputând reacționa. Astfel, nu mai pot fi consumați suplimentar.
Pe de altă parte, conștientizarea inevitabilului aduce o stare de acceptare, reducând frica. Nu întâmplător, Justine îi spune lui Claire: „Dacă crezi că mi-e frică de o planetă, chiar ești proastă.” Totuși, anticiparea tragediei poate fi extrem de agonizantă.
(O sugestie: Povestea drobului de sare din „Prostia omenească” de Ion Creangă poate stimula simțul ridicolului celor care au dificultăți în a-și gestiona anxietatea.)
Nu este întâmplător faptul că Justine și Claire provin dintr-o familie disfuncțională – mama autoritară (Charlotte Rampling) și tată absent (John Hurt). Prima parte a filmului prezintă petrecerea de după nuntă – un dezastru, deoarece nimeni nu poate păstra masca prea mult timp. Măștile cad unele câte unele.
Mama este agresivă, Claire control freak, iar soțul îmbogățit al acesteia (Kiefer Sutherland) este pasiv-agresiv, în timp ce mirele pare foarte normal, plictisitor. Terifiată de apropierea planetară, Justine nu reușește să găsească sprijin în cei din jur.
Toți spun că trebuie să fi fericită
În partea a doua a peliculei, după câteva zile, simptomele depresiei lui Justine s-au intensificat (izolată, neîngrijită etc.). Nu pentru că mariajul s-a sfârșit, ci pentru că aceasta este natura bolii. Totuși, iminența coliziunii cu planeta o face să păstreze o atitudine calmă și aproape senină, știind că nu poate schimba nimic.
Sora ei încearcă să gestioneze și sfârșitul lumii. După ce îi organizase nunta, când află că Melancholia va devora Pământul, Claire își imaginează cel mai plăcut scenariu pentru a întâmpina apocalipsa – ca un foc de artificii: sorbind vin pe terasă, alături de sora sa.
Finalul care lasă loc pentru altceva
Deși poate părea puțin exagerat (dar nu atât de mult dacă luăm în considerare nevoia de control a lui Claire), filmul „Melancholia” poate simboliza, în mod abstract, și distrugerea necesară pentru a putea reconstrui altceva – o schimbare de paradigmă personală.
„Noaptea întunecată a sufletului”, termen folosit de Sfântul Ioan de Crucii pentru descrierea desprinderii de divinitate și a sentimentului de pustire sau deznădejde, poate reprezenta o etapă apocaliptică, deoarece toate structurile se prăbușesc, lăsând loc pentru un teren fertil. Dezastrul nu este sfârșitul, ci începutul a ceva superior.
Când lași viața să curgă sub tine
Printre cele mai mari provocări în fața pierderii controlului se numără nevoia de a renunța la dorința de a controla totul. Realizând că putem controla doar o mică parte din evenimente, iar restul este dictat de destin, adoptăm o filosofie diferită asupra vieții. Aceasta duce la reducerea stresului și la o acceptare mai profundă a realității.
Budistul Thich Nhat Hanh afirma că genele depresiei sunt transmise ereditar, dar se dezvoltă doar în anumite condiții de mediu. Tratamentul medicamentos ajută, însă schimbarea mediului este esențială pentru vindecare.
Regizorul Lars von Trier a recunoscut că a suferit de tulburări precum depresia, anxietatea și fobiile. La un moment dat, a spus că îi este frică de orice, în afara realizării filmelor, și că a tratat atacurile de panică adesea cu alcool.
Să recunoști o problemă este primul pas spre recuperare. Următorul este să îți expui vulnerabilitatea prin artă – filme, muzică, scris, tâmplărie ori orice alt domeniu în care nu te fugi de problemă.
De exemplu, dacă ai agorafobie, nu e recomandat să te izolezi în casă, ci să te expui treptat fricii, pentru a-ți demonstra că nu te va răni. La fel și cu frica de avion sau de oameni (fobie socială).
Dacă te confrunți cu depresie, consultă un psiholog sau un psihiatru și acceptă sprijinul lor temporar. Nu trebuie să înfrunți singur problemele, puterea stă și în ajutorul specialiștilor.
Depresia poate fi tratată. Kirsten Dunst a mărturisit, după filmare, că a trecut și ea prin depresie, aspect care explică sinceritatea personajului său.
Percepția depresiei din perspectiva celui afectat
Lars von Trier nu a mai realizat lungmetraje din 2018, de la „Casa care a fost construită de Jack”. În televiziune, ultimul proiect a fost în 2022, când a realizat a treia parte a serialului „Împărăția”. În interviuri din 2018, menționa că nu mai deține aceeași energie și că, la începutul anului, s-a internat într-o clinică pentru Parkinson, boală dezvăluită public în 2022, la 66 de ani.
Imaginea artistului care nu își poate controla demonii, dar nu încearcă să le înfrunte, reflectă o abordare personală a depresiei: el o percepe ca pe un sfârșit de lume, nu pentru că vine o planetă, ci pentru că viața pe sine devine imposibilă.
În mai 2021, BBC a publicat un articol intitulat „Este ‘Melancholia’ cel mai impresionant film despre depresie realizat vreodată?”, în care a intervievat doi pacienți cu depresie, care vizionaseră filmul încă din 2011 și ulterior.
Articolul menționează că, deși la momentul lansării din 2011 regizorul a fost îndepărtat de la festival din cauza unor comentarii controversate, filmul a devenit, după un deceniu, un simbol pentru cei care au trăit experiența depresiei intense, fiind apreciat pentru autenticitate și pentru modul sincer în care descrie suferința.
O persoană fictivă, sub pseudonimul Julie, jurnalistă care a vizionat „Melancholia” în adolescență, a descoperit în 2019, la revedere, că și ea a experimentat aceleași stări de apatie ca Justine, fiind încadrată în stări de catatonie, când realitatea trecea pe lângă ea și nu mai înțelegea ce i se întâmplă. În astfel de momente, dorința de a resimți ceva devine impulsivitate.
Un alt intervievat, Jamie Graham, jurnalist, a urmat filmul la Cannes în timpul unei perioade depresive, și s-a surprins singur prin modul în care nararea bruscă a filmului reflecta durerea – fără explicații, pur și simplu fiind o stare de pericol existențială, chiar dacă ai tot ce îți doresc.
El a apreciat că n-a mai întâlnit o descriere mai precisă a depresiei: o boală ce nu doar te face mental și emoțional să cazi, ci afectează întregul corp, și te lasă aproape imobilizat.
Depresia nu depinde de nivelul fericirii sau nefericirii tale
Jamie Graham povestește cum, mergând la birou, se simțea precum Justine, ca și cum ar încerca să avanseze cu fâșii grele de lână legate de picioare. „Șase emailuri, la care trebuie să răspund, păreau imposibil de rezolvat. Când ești bine, răspunzi în câteva minute. Dar atunci, aveam sentimentul că nu pot, și aș fi vrut doar să plec acasă.”
Deși Lars von Trier a făcut declarații controversate despre anumite simpatii, „Melancholia” întâlnește și deschide discuții despre acceptarea și înțelegerea mai profundă a depresiei. Filmele și documentarele au contribuit la o percepție mai empatică, iar accesul pe platforme precum Netflix a adus această problematică în vizorul a mai multor oameni.
Depresia nu se corelează neapărat cu starea de fericire, nivelul financiar, evenimentele de viață (deces, divorț etc). Poate avea, dar nu este obligatoriu, legătură cu predispoziția ereditară, chimia cerebrală, hormonii, stresul, singurătatea sau afecțiuni grave.
Nu fiecare divorț sau boală gravă duce la depresie, dar oricine poate trece printr-o astfel de stare cel puțin o dată în viață. Cheia stă în recunoașterea și intervenția la timp.
Primul pas este să o identifici.
Personal, dacă nu aș fi citit recent despre cele șase emailuri insurmontabile, poate nu mi-aș fi dat seama că am o mică depresie. Nu am avut simptome evidente, fiind de obicei rezistentă, dar un an dificil și dificultățile zilnice m-au făcut să realizez că uneori totul devine extrem de complicat. Ideea este să nu o ignori și să acționezi.
„Melancholia” m-a ajutat să conștientizez și să mă mobilizez, fiindcă subconștientul ne sprijină în momentele dificile. Ascultă-ți intuiția, filmele preferate, prietenii pe care vrei să-i contactezi – poți descoperi mesaje importante pentru tine.