România riscă retrogradarea la categoria „junk” dacă evoluția deficitului și a execuției fiscale continuă să fie nefavorabile, iar criza politică persistă. În prezent, agențiile de rating păstrează calificativele suverane la nivelul BBB- și Baa3, cu perspectivă negativă din partea Fitch și Moody’s, în timp ce S&P Global Ratings a menținut ratingul la „BBB-/A-3”, limita inferioară a categoriei investment grade.
Ce reprezintă, de fapt, ratingul de credit?
Un rating de credit indică evaluarea riscului de neplată a unui emitent, fie stat, fie companie. Agențiile de rating analizează indicatori precum situația fiscală, nivelul datoriei, creșterea economică, stabilitatea instituțională și riscurile externe pentru a atribui o notă. Aceste evaluări se exprimă prin coduri precum AAA, AA, A, BBB, BB, B și CCC, unde nivelurile inferioare semnalează un risc mai mare de întârziere în plată.
De ce se folosesc litere și nu o notă numerică?
Ratingul nu este un examen, ci o clasificare a riscului de credit. Un AAA denotă un risc foarte scăzut, fără a exclude posibilitatea unor dificultăți. La polul opus, ratingurile speculative indică un risc mai ridicat, dar nu înseamnă automat incapacitare de plată. România are calificativul BBB-, ultima treaptă a ratingului investment grade, diferențiat cu o treaptă inferioară, BB+, aflat în categoria speculativă.
Agentii private de rating și influența lor
Cele mai cunoscute organisme de rating sunt S&P Global Ratings, Moody’s și Fitch Ratings. Acestea sunt companii private care oferă evaluări de risc, fiind integrate în diverse procese de reglementare și investiții. Ratingul extern influențează deciziile băncilor, fondurilor de investiții, fondurilor de pensii și asigurătorilor în evaluarea riscului și în stabilirea limitelor de investiții.
Impactul ratingului asupra costurilor de finanțare
Un exemplu concret îl reprezintă utilizarea ratingului de către Banca Centrală Europeană (BCE). Agenția acceptată pentru garanții în operațiunile monetare influențează dacă activele pot fi folosite pentru finanțare. De asemenea, fondurile pot avea reguli interne ce impun cumpărarea doar a instrumentelor din anumite categorii de rating, iar o retrogradare poate duce la vânzarea acestor active.
Un investitor cumpără obligațiuni emise de stat, iar dacă percepe un risc mai mare, cere un randament mai ridicat. Această percepție se reflectă în ratele de dobândă, influențând costul de finanțare al statului.
Criza din 2008 și rolul agențiilor de rating
Piața imobiliară americană a fost în centrul crizei financiare din 2008. Băncile au acordat numeroase credite ipotecare, utilizate apoi în instrumente financiare complexe precum mortgage-backed securities (MBS) și collateralized debt obligations (CDO). Agențiile de rating au atribuit deseori calificative ridicate acestor produse, inclusiv AAA. Când piața a început să se prăbușească, acestea au fost retrogradate, accentuând criza.
Probleme identificate în urma crizei
Investigțiile ulterioare au descoperit că SEC a constatat probleme majore în documentarea procesului de rating, transparența metodologiilor și gestionarea conflictelor de interese. Modelul economic „issuer pays”, în care emitentul plătește pentru rating, a crescut riscul de conflicte. În plus, agențiile au fost implicate în discuții asupra structurilor financiare pentru a obține ratingurile dorite, incertitudinile fiind amplificate de lipsa unei analize complete a activelor.
Dependența excesivă de ratinguri în sistemul european și american
Investitorii pot fi prea dependenți de ratinguri, nevalorificând alte informații relevante, precum lichiditatea, riscurile de piață, de dobândă sau valutare. Comisia Europeană a avertizat asupra vulnerabilității create de această dependență, care poate reduce stimulentele pentru dezvoltarea abilităților proprii în evaluarea riscului.
Reglementări și schimbări după criza din 2008
Regulile pentru agențiile de rating au fost consolidate după criză. În SUA, SEC a introdus măsuri privind transparența, conflictele de interese și metodele interne. La nivel european, primele norme au fost stabilite la finalul lui 2009, cu supraveghere extinsă prin ESMA. Aceste măsuri au vizat inclusiv ratingurile suverane și modul în care aceste evaluări influențează deciziile de investiții.
Ce înseamnă pentru România ratingul de țară?
Pentru România, un rating mai slab determină costuri mai mari de finanțare, întrucât dobânzile la obligațiuni cresc odată cu riscul perceput. Băncile centrale și instituțiile financiare private utilizează aceste ratinguri în procesul decizional, iar piețele reacționează înainte sau după modificările oficiale, influențând parțial și costurile de împrumut.
Diferența dintre un rating BBB- și unul BB+ poate avea un impact semnificativ asupra prețului riscului pentru statul român. O retrogradare poate însemna cheltuieli de finanțare mai mari, chiar dacă în cazul anumitor investitori, decizia de vânzare poate interveni înainte de schimbarea oficială a notei.