Antonia, în rolul propriului ei trecut. Și eu, în sală, învățând valoarea ascultării. O poveste adevărată, spusă cu blândețea unui copil care a iertat. FOTO: arhivă personală
„Mama, nu te supăra. Și nu te îngrijora. Am depășit deja această etapă.” Acestea au fost cuvintele fiicei mele, Antonia, înainte de a urca pe scenă la spectacolul „NU Academia de Studii Economice”, alături de colegii ei de la Colegiul Național „Sfântul Sava”. Nu m-am pregătit pentru ceea ce avea să urmeze. Probabil că nimic nu te poate pregăti să vezi cum propriul tău copil vorbește public despre lipsa de afecțiune cu atâta putere, claritate și vindecare, astfel încât tu, adultul, să te simți mic și neînsemnat în fața curajului său.
Săptămâni întregi am știut că repetă. Că lucrează la un spectacol de teatru cu actrița Raluca Botez. Dar abia în ziua spectacolului (jucat pe scena Teatrului Excelsior, în cadrul Festivalului Vocea Teatrului Licean Bucureștean) am aflat că nu este un simplu spectacol. Este o mărturisire colectivă. O radiografie a traumei, exprimată prin vocile adolescenților care nu mai doresc să tacă.
În ziua spectacolului, am aflat că piesa se numește „NU Academia de Studii Economice”. Sensul l-am înțeles abia după ce am văzut spectacolul. Nu este despre diplome, ci despre supraviețuire. Nu despre carieră, ci despre copilărie. Fiecare copil a vorbit despre o traumă pe care a trăit-o. Nu ca victime, ci ca eroi.
Am apelat la terapie. Dar abia pe scenă am ascultat-o cu adevărat
Fiica mea a vorbit despre abandon. Despre o perioadă din copilăria ei pe care, deși i-am explicat-o după ce a crescut, nu am știut să o fac mai bine. Și, se pare că, indiferent de eforturile mele, nu a fost suficient. La vârsta ei de trei luni, am decis să revin la locul de muncă pentru a ne asigura existența. Și pe ea am lăsat-o la părinții mei, care locuiesc într-un alt oraș.